Cu mișcări precise își leagă fără grabă șireturile. Își potrivește vesta în dungi și își aranjează pantalonii cu talie înaltă. După ce se asigură că ritualul vestimentar a fost respectat, întinde mâna spre cuierul de lângă ușă. Bâjbâie în geanta-i din piele și scoate de acolo un ruj. Fără a se ajuta de vreo oglindă, așează uniform roșeața pe niște buze mici, ușor subțiate. Tot din geanta atârnată în cui scoate un tub cu apă de parfum. Împroașcă cu generozitate în stânga și în dreapta din soluția care miroase a ceai și a iarbă. După ce închide ușa apartamentului de la etajul șase, trece pe lângă ascensor și pornește vioaie pe scări.

Ultimii ani au fost marcanți pentru Maria Demirov. După șase decenii de viață, spune că cea mai importantă lecție de viață i-a fost oferită în cei din urmă zece ani: ,,Trăiam de parcă timpul nu se grăbea nicăieri. Îmi depozitam energia în lucruri inutile și cel mai puțin mă gândeam la mine, la sufletul meu, la ce e bine pentru viața mea”.

În ziua în care a împlinit 60 de ani a avut de suferit în urma unui accident de mașină. Doi ani nu și-a putut mișca un picior, iar doctorii nici nu-i dădeau prea mari șanse de recuperare completă. ,,Viața mea s-a schimbat după ce am privit un film american despre un bărbat care se afla într-o situație asemănătoare. Am urmat exemplul lui și am început să merg în fiecare zi câte puțin. La început făceam zilnic plimbări scurte prin parc. Apoi ceva mai lungi”, povestește femeia.

Fiecare zi nouă aducea cu ea mai mult curaj, dar și o stare de bine pe care Maria Demirov o savura în calitate de recompensă. ,,Câteva luni mai târziu am început să alerg. Ușurel, câte 2-3 km. Nu-mi plăcea să fac asta, dar eram motivată de starea de bine de după antrenament. Când am mers la controlul de rutină de la spital, doctorul de familie nu m-a recunoscut. Mi-a spus că am întinerit cu zece ani. Asta mi-a dat aripi”, spune femeia în timp ce-și ridică ritmic brațele în sus.

La 70 de ani, Maria Demirov nu folosește deloc ascensorul. Nu ia deloc medicamente și dă asigurări că este fericită în fiecare zi. ,,Fiica mea cea mică are 40 de ani și se plânge mereu de dureri de spate și de picioare. I-am propus să facă sport în fiecare zi câte puțin, dar zice că nu are timp. De fapt, nu are curaj să-și schimbe viața”, adaugă femeia printre setul de genoflexiuni.

Spune că nu-și acceptă vârsta și este convinsă că trebuie să recupereze anii pe care i-a trăit incorect: ,,Corpul nostru este un templu. Trebuie să avem grijă de el. În primul rând trebuie să ne pese de noi, apoi de lumea din jur. Chiar dacă am înțeles destul de târziu acest lucru, fac tot posibilul să-mi petrec ultimii ani din viață cât mai frumos. Cât mai calitativ”.

După ce face două ture de alergat în jurul celor trei bănci albastre din fața blocului, își îndreaptă privirea în față și dispare după colț, lăsând în urmă un miros strident de ceai și de iarbă…

Sursa: Agora.md/ Irina Harea Mardare

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: