În copilărie și adolescență, Teodor Rădulescu era pasionat de lupte: judo, box și atletică ușoară, iar dansul l-a cucerit abia în primul an de facultate. A absolvit Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, Facultatea de Actorie, Teatru şi Cinema în 1993. Din 1988 a lucrat patru ani la Teatrul Folcloric „Ion Creangă”, doi ani la „Teatrul de Buzunar”, a lui Sandu Vasilache, şi apoi 12 ani(cu pauze) la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, până în 2005. De ani buni crește un copil, școala de dansuri TeoDance, unde dezvoltă viitoarele talente.

Cum ai început să practici acest sport? Ai visat când erai copil să fii dansator?

Nu am visat niciodată să dansez sau să devin dansator, mai întâi am fost luat ca actor și dansator la Teatrul Epic de Etnografie și Folclor Ion Creangă, unde m-am îndrăgostit de dansul și teatrul folcloric. Mai târziu, în primul an de facultate, am întâlnit câțiva oameni talentați și deja consacrați de la Codreanca, care m-au cucerit și m-au convins să merg și să încerc să dansez la Codreanca dansuri sportive…. Așa și a început totul ca o glumă, hobby, dar în câțiva ani m-a contaminat, m-a cucerit… au început concursurile și spectacole. Între timp am mai cunoscut și alți dansatori care m-au inițiat în stilurile moderne: pop, jazz, free style, ulterior am ajuns să ignor până și teatrul. După facultate eram deja actor la Teatrul Național Mihai Eminescu și da… uneori fugeam de la repetițiile de teatru la cele de dans.

Cum ai ajuns să fii și actor?

Actoria a căzut peste mine ca o soartă. Aveam 16 ani, eram încărcat până peste cap în cariera de sportiv, mă și pregăteam să intru la facultatea de sport, dar am ajuns din întâmplare în trupa lui Silviu Fusu la Teatrul Ion Creangă. Era ca în poveste, Fusu cu barbă lungă, parcă era Ion Creangă. Fetele cântau, băieții dansau, ca o șezătoare, m-au vrăjit, m-au cucerit. Fusu m-a luat în teatru. După, Sandu Vasilache m-a luat din anul 2 la Teatrul de Buzunar, am colindat cu el jumătate de Europă și Asie. După facultate, Victor Ciutacu m-a luat ca actor la Teatrul Mihai Eminescu, unde am servit cam 15 ani, dansând în timpul liber. Oamenii din teatru văzând cât de mult dansez, mi-au adăugat la salariu un plus de coregraf, așa am devenit „cel mai bine plătit” om din teatru, 320 de lei pe lună! Trai nene!

Cine te-a încurajat/susținut în acest drum? Câte ore pe zi dedicai antrenamentelor?

La început, în primii 5-6 ani dansam în fiecare oră liberă de la teatru, 2-3 sau/și 4-5 ore pe zi. Dansam în culisele teatrului așteptând ieșirea în scenă, dansam și în troleu, și în stradă, și în somn. Mă uitam cu admirație la oamenii care mă inspirau atunci, colegii de la Codreanca: Ghena, Colea, Vitalie, Iura, Mariana, Olea, Nastea, Sveta. Cei din dans modern, Igor Prudnikov, Vica Bucun, Sașa Voitenco, Victor Tanmosan. Petru și Svetlana Guzun, de la Codreanca. Veniamin Apostol, rectorul Institutului de Arte, care mi-a fost ca un tată, așa și îmi zicea „fiule”, Mihail Caftanat, șeful de catedra de coregrafie, dar și directorii și regizorii mai multor teatre din țară care m-au angajat să colaborez în calitate de coregraf la multe spectacole teatrale din Moldova și România. Toți acești colegi mă susțineau, mă ajutau, îmi dădeau sfaturi, lecții sau pur și simplu mă încurajau și mă inspirau.

La ce concursuri ai participat? Descrie care concurs te-a marcat cel mai mult și de ce?

Cu siguranță când vorbim de concursuri îmi amintesc doar cele de dans sportiv, pentru că atunci alte stiluri erau doar în stradă sau pe scenă, nu și la competiții.

Primul concurs care m-a marcat este the German Open Championships în Mannheim, Germany, unde participau în medie 2500 de perechi și unde am ieșit în ringul de dans concomitent cu încă aproximativ 50 de perechi, a fost impresionant. Al doilea ar fi: Open-ul Italiei în Allasio, mi-a plăcut modul cum a fost organizat competiția, a fost relaxant și plăcut, o săptămână de dans non stop în aer liber. Încă unul ar fi: Open-ul Greciei unde am participat prima data în categoria Pro la propunerea domnului P. Gozun, unde am luat primul meu loc întâi, până acum am cupa.

Cu ce te mândrești cel mai mult în cariera ta de dansator?

Ei… eu nu mă prea mândresc că nu am cu ce, foarte rar am fost mulțumit de mine și de rezultatele mele, se putea și mai bine. Nu e ușor să combini teatrul și dansul, unul întotdeauna pierde, dar mă mândresc cu echipa. În cei aproape 30 de ani de dans am avut colegi extraordinar de talentați, dar și elevi cu care mă mândresc și azi. De, mă mândresc moldovenește, nici ei nu știu și probabil nici nu le pasă, că de, au crescut mari.

Care momente din viață ți-au marcat existența?

Ooo… complicat. Poate faptul că am întâlnit, am comunicat, am lucrat și am colaborat cu oameni foarte talentați care m-au ridicat și pe mine mai aproape de ei. Poate și țările pe care le-am vizitat, oamenii profesioniști și cultura de muncă de acolo… în general – oamenii!

Cum a fost acest drum de succes?

Ca o viață normală… lungă… când mai greu, când mai ușor, dar în general, satisfăcător și poate chiar încântător.

Acum, la moment, cu ce te ocupi și de ce ai ales acest drum?

Acuma continui cu dansul, că de, omul poate să plece din dans, dar dansul nu pleacă din om. Am o școală de dans, Teodance, în centru. Am deschis o nouă filială la Ciocana, deschid această vară una și la Buiucani. Cei tineri dansează, muncesc, educă pe cei mici, eu, construiesc și mă distrez.

Cum ai putea descrie viața prin câteva cuvinte?

Plină de toate, maraton permanent, competiții fără de sfârșit… Încântătoare!!

Ce reprezintă dansul în viața lui Teodor Rădulescu?

Un trecut extraordinar de frumos, și mai nou, un mod excepțional de a ma relaxa, it de probleme, îmi ridică dispoziția și moralul, dar și de a mă menține în formă (la pensie 🙂 ).

Foto: Arhiva personală

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: