Piesele de teatru sunt o adevărată sărbătoare pentru sufletul celor însetați de artă și trăiri. Ne-am bucurat că în octombrie Teatrul Național „Mihai Eminescu” a revenit cu spectacolele sale deosebite pentru publicul său drag. Iată ce spectacole celebre puteți urmări în acest weekend de toamnă. Nu uitați să respectați măsurile de protecție și răspândire a Covid-19.

09.10.2020, ora 18:00, Sala mare, „Storcătorul de fructe” de Ilia Cilaki

„Storcătorul de fructe” reprezintă o privire dintr-o parte la majoritatea familiilor din societatea  modernă. Acţiunea piesei are loc într-un apartament în care cei apropiaţi locuiesc împreună: bunicul, bunica, mama, tatăl, fiica, ginerele, socrii, un bebeluș. E o piesă despre comunicare. Mai bine zis, despre faptul că poţi vorbi, dar fără să comunici. În această piesă toţi vorbesc, dar niciunul nu-l înţelege pe celălalt. Fiecare are dreptate, dar nu există armonie. Vinovaţii sunt ceilalţi. De fapt, e o piesă despre criza comunicării între cei mai apropiaţi oameni.

„Storcătorul de fructe” este prima piesă  a dramaturgului Ilia Cilake montată pe o scenă din Republica Moldova

10.10.2020, ora 18:30, Sala mare, „Carnavalul” după I.L Caragiale

Spectacol nerecomandat tinerilor sub 14 ani.

Caragiale propune oglinda deformatoare a lumii oamenilor drept partener al lumii ființei ca dimensiune a abisalului. Cu o pasiune statornică și pătimașă, el mânuiește aparențe scandaloase sau hilare, voci ale esenței ce permit dezvăluiri la care accesul este de multe ori dificil: „sunt o ființă foarte complexă! Capricioasă și statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filosof istovit, mahalagioaică și aristocrată; aci primitivă, aci ultra rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave și sunt grav față de cine știe ce nimicuri”

Caragiale practică rând pe rând măști prin care își exprimă dorința „de a scandaliza și mustra in chipul acesta societatea”, dar el este in primul rând cel care, aidoma năzdrăvanului din anecdota sa alegorică, aduce la lumină, cu augustă inspirație și haz, celebrul „nas” al mentorului ce înfricoșează, pentru a-i permite agorei delectarea iar sufletului încântarea.
Cu cât mai târziu a venit artistul sau gânditorul pe lume cu atât îi trebuie mai multă originalitate și mai mare putere de concepție, pentru a covârși, capitalul din ce în ce mai sporit de gândire umanăși pentru a găsi forma nouă – I.L.Caragiale.
Poate ar fi bine… să ne gândim la o viziune a integralității caragialiene. Revenirea la suplețea nuanțelor, sfidarea exegezelor abundente și apăsat interpretative care au conjugat de multe ori nefast știința teatrului cu orgoliul interpretului… Să ne împrospătăm percepția în contact cu relevanța extraordinară a unei înțelegeri in densitate… Mărturisirile lui Caragiale, cuprind chipurile imaginației. Să le citim, să le pătrundem și să le lăsăm să vină spre noi din dramaturgie și nuvele, din momente, schițe, publicistică și corespondență, și… din gândirea teatrală.Teatrul „este o artă constructivă a cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor și patimilor lor.”
Teatrul nu este un gen de artă „ci o artă de sine stătătoare, tot așa deosebită de literatură în genere și în special de poezie, ca oricare altă artă – de exemplu arhitectura.”

Și… concepția caragialiană de poetică interpretativă: Actorul, actorii când ies pe scenă, trebuie să fie niște posedați, să aibă pe dracu-n ei, prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toți porii, să scoată pe dracul acela și să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe public a-și veni în fire și a-și da seama ce vor cu el; să-l ia repede, să-l zguduie, să-l amețească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească – mai știu eu ce să zic”.

Carnavalul nostru – cel de toate zilele, versiune scenică  2018 după opera lui I.L. Caragiale  își trimite măștile cu energia disperării în intersecția ultimilor trei secole (XIX, XX, XXI); răspântie neliniștitoare unde totul se maculează, se degradează frenetic, cade în deriziune…Trădăm plângând, râdem trădând…

Această distribuție de șoc a Carnavalului de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” trebuie să ne cuprindă pe toți cu dăruire, măiestrie și virtuozitate într-un fascinant delir… fără oprire… fără poticnire… fără împotrivire… fără scăpare… fără sfârșit…   Desăvârșit!

11.10.2020, ora 18:00 Sala mare, „Filumena Marturano sau divorț în stil Italian” de Eduardo de Filippo

„Filumena Marturano sau Divorţ în stil italian” e povestea relaţiei amoroase care a durat 26 de ani între Domenico Soriano, 50,  napolitan înstărit din lumea bună şi Filumena, 48,  fostă cocotă, cucerește iremediabil prin sinceritate şi adevăr.

Subiectul piesei e cunoscut şi din celebrul film Căsătorie în stil Italian, (cu Sophia Loren şi Marccello Mastroianni în rolurile principale), însă minunatul duet al protagoniştilor moldoveni îi conferă o altă profunzime: personajele au trecut de prima tinereţe, iubirea lor e cu năbădăi, cu fulgere şi tunete. Pentru a-l convinge pe Domenico s-o ia de nevastă, Filumena recurge la un şiretlic şi ca o actriţă adevărată, se dă de ceasul morţii. Îşi atinge scopul, devine Doamna Soriano, însă curând divorţează,  mărturisindu-i amantului său de o viaţă că unul dintre cei copiii de care acesta nu ştia nici cu spatele, este fiul său.

Domenico este pus în faţa unei dileme existenţiale: să continue viaţa sa de Don Juan fără de griji, sau să întemeieze o familie? În final, personajul interpretat de Petru Hadârcă îşi revede concepţia de viaţă, fiecare gest al său este plin de demnitate şi măreţie: Copiii sunt copii, spune Filumena; de dragul lor Domenico îşi pune pirostriile. De bunăvoie şi nesilit de nimeni, devine alt om: tată şi cap de familie responsabil. Îi sunt dragi copiii şi conștientizează că de Filumena îl leagă mai multe decât iubirea carnală. Astfel vedem unul din puţinele spectacole cu Happy end, când eroina se vede împlinită ca mamă şi soţie, strălucind defericire…

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: