Veronica Vladei zâmbește șiret când trebuie să vorbească despre ea. Se cunoaște atât de bine uneori încât s-ar desluși chiar și prin cea mai neagră beznă. Alteori, însă, ar zice că e o străină care și-a invadat trupul și locuiește acolo fără a avea viză de reședință. Povestea tinerei scriitoare am descoperit-o pe Agora.md, în reportajul Irinei Harea-Mardari.

„Sunt un om pozitiv și dornic de schimbări. Probabil de asta am decis să-mi schimb țara și jobul și să plec la 700 km de casă. Pe plan spiritual, îmi place să cred că sunt o persoana creativă și visătoare. M-am născut într-un sătuc din Raionul Ungheni și de-acolo a pornit călătoria mea”, explică Veronica.

„Mi-i părul plin de flori și praf de mai
Căci dorm sub cerul gol și știu că-ți pasă
Când toți îngrijorații dau de știre
Că blonda mică a fugit de-acasă…”

În momentul în care a simțit că are nevoie de o schimbare nu știa care va fi țara care îi va face pașii să se oprească:

„Pereții lumii mele nu mai sunt suficienți pentru a putea fi fericită și împlinită. Inițial am făcut un program de voluntariat în Arad, apoi am decis să mă stabilesc în Timișoara unde locuiesc deja de trei ani. Lucrez într-o companie care se ocupă cu cercetarea de piață, iar în restul timpului scriu. Am avut onoarea anul trecut să lucrez în calitate de redactor șef pentru o revistă din România, fapt care m-a ajutat să-mi reșlefuiesc prima mea iubire – jurnalismul”.

Totuși, spune cu sinceritate că nu munca este cea care o definește ca personalitate. Simte nevoie permanentă de a se reinventa, de aceea ori de câte ori are ocazia – își face bagajul și pleacă. Anume asta este metoda prin care reușește să-și lărgească orizontul creativității și al cunoașterii umane.

„Pui mâinile pe mine – sunt o masă vie
Și nu există alb fără de pată
Când mă atingi, o știu – e pură nebunie
Și simți ce simte pâinea când e frământată…”

Crede cu tărie că talentul își alege omul, nu invers. O parte din priceperea cu care sculptează cuvintele o pune pe seama genelor moștenite de la străbunici, bunici și părinți.

„În poezie mă descarc, îmi spun of-ul sau bucuria. Este un fel de jurnal intim pe care-l împărtășesc cu oricine are ochi sau dorință să mă citească”, spune tânăra.

Nu are nevoie de timp special pentru a-și găsi inspirația. Ea, inspirația îi calcă pe umeri peste tot. Fiindcă are zeci de forme și culori, poate sări țanțoșă din orice discuție străină auzită în tramvai, sau dintr-un dialog nevinovat șoptit la magazinul de la colț:

„În spatele rimelor stă necunoscutul. Nu știu de unde vin, de la cine sau mai ales cât stau în capul meu. Mă pot trezi sau adormi cu o idee de vers și dacă nu-l notez atunci, el dispare. Rimele sunt musafirii mei cei mai de preț și când vin nu le pot spune că nu sunt pregătită pentru ele. Creația nu se pliază după programul nostru, noi o facem după ea. Dincolo de necunoscut mai sunt și eu, experiențele mele, oamenii pe care-i cunosc, amintirile, toate sunt o sursă de inspirație”.

„Multe legi sunt scrise împotriva firii
Tu mă măsori din ochi, și buze, și tăceri
Dar care-i unitatea de măsură a iubirii?
Și oare bunătatea-i măsurată în iertări?…”

Visează la ziua în care își va transforma rimele în proză și își va aduna trăirile într-o carte pe care a început s-o scrie acum câțiva ani. Nu a grăbit produsul, dându-i vreme de răgaz pentru a se coace și a crește odată cu ea.

„Cartea este aproape gata. Este un proiect pe care l-am început încă de când eram acasă, dar care probabil m-a așteptat pe mine să cresc și să mai acumulez experiență ca să-l pot continua. Mi-aș dori foarte mult ca de data asta să prindă viață și să-l împărtășesc cu restul lumii. Este un proiect mai special pentru că este foarte personal, multe din gândurile de acolo sunt inspirate din viața mea”.

Continuare pe AGORA

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: