Pentru că unele invitații nu pot fi refuzate, rog să mă urmați pe paginile unei cărți care mi-a adus aminte de „Procesul” lui Kafka! O da! Atât de ușor și de nesăbuit pe alocuri, încât aveam impresia că mă apucă un râs isteric, să arunc cartea și să fac mofturi ca un copil mic, dar Nabokov nu era să fie Nabokov dacă nu ne trăsnea cu stilul său, de fiecare dată unic (cum poți fi atât de diferit în fiecare carte?) și o istorie demnă de filmele lui Federico Fellini.

Să începem cu obișnuitul început, unde, între cei patru pereți reci ale fortăreței, este adus Cincinnatus, eroul acestui roman, condamnat la moarte.

În foarte scurt timp ne este clar că această închisoare nu este una obișnuită, pentru că prizonierul nostru este unicul deținut, directorul refuză să îi comunice data execuției, iar soția sa este singurul vlăstar de nădejde care ar putea să îi facă legătura cu lumea de afară, așa și nu mai apare. Locul în care este ținut este atât de bizar, nechibzuit, cel mai necioplit spațiu pentru a-ți petrece ultimele momente din viața ta. Neavând dreptul la vise (cele din somn), dreptul de a-ți vedea nevasta, să dansezi sau să cânți doar când au chef gardienii, iar direcția nu va răspunde acesta dispare.

Ce Dumnezeu l-o fi trăsnit, pe marele Nabokov, în cap, încât să scrie așa ceva?! De altfel, el pare mereu „trăsnit” în abordarea temelor tabu, m-am obișnuit și nu aștept mai puțin de la el, and let’s be honest, we like that about him! A lot! O să fiu dezamăgită dacă o să citesc ceva mai puțin provocator!

Ca să ținem jarul aprins, vreau neapărat să vă defulez un singur lucru despre această carte minunată. Or, fiecare poartă un mesaj bine ascuns, pe care ochiul liber nu-l poate prinde din prima. Ideea sau sufletul acestei lecturi melopeice este unul cât se poate de simplu, dar foarte important. Noi ne cărăm poverile pe umeri, unele fără de sens, uneori ne biciuim pentru lucruri inutile, iar invitația la eșafod este – o invitație spre eliberarea greutăților pe care ni le inventăm de-a lungul vieții noastre, fără de sens și crude, pentru că noi avem această putere doar dacă avem dorință, să nu ne mai victimizăm, să ne acceptăm bobârnacele și să o luăm de la capăt.

„Și atunci deținutul hotărî că e timpul să acționeze. Grăbindu-se îngrozitor, tremurând tot, încercând totuși să nu-și piardă stăpânirea de sine, el scoase din geamantan și-și înălță cizmele de cauciuc, își puse pantalonii de pânză și haina în care era atunci când fusese arestat; găsi o batistă, două batiste, trei batiste (le transformă rapid în cearșafuri care se leagă cap la cap); pentru orice eventualitate, băgă în buzunar o bucată de sfoară de care mai era încă atașat un mâner de lemn pentru transportul pachetelor (nu intra, capătul îi atârna afară); se repezi spre pat ca să bată și să acopere perna cu pătura, astfel încât să pară că cineva nu doarme; dar nu făcu asta, ci se năpusti spre masă ca să apuce foile scrise; dar și acum își schimbă direcția la jumătatea drumului, pentru că gândurile i se încâlceau din cauza ciocănitului nebunesc și biruitor…”

Unele momente, recunosc, au fost pline de ceață și stare de confuz, dar sfârșit mi-a dat de înțeles, că nu degeaba am citit și voi continua să citesc toate operele scrise de Nabokov. Este un stil pe care nu-l prea întâlnești, minți de care te îndrăgostești pentru… pentru că!

De ce îl iubești? – Pentru că!

De ce te trezești dimineața? – Pentru că! 

Pentru că așa vreau eu! Noi doi = eufonie!

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: