Când era însărcinată cu al doilea copil, Nicoleta a primit vestea care i-a zdruncinat lumea: băiețelul ei de nici 3 ani fusese diagnosticat cu tulburare din spectrul autismului. Șocul a fost atât de puternic, încât primul gând care i-a trecut prin minte a fost să nască și să renunțe la viață. Iar loviturile nu s-au oprit aici — la scurt timp, micuțul a fost diagnosticat și cu o tumoare pe creier, scrie UNIMEDIA.

 

Aceasta este povestea tulburătoare a Nicoletei, o tânără doctoriță din Moldova stabilită la Iași, care a avut curajul să-și deschidă sufletul într-un monolog la Dorin Galben. Ea a vorbit despre drumul greu prin care a trecut, despre cum a găsit forța de a depăși gândurile negre și de a lupta pentru ca fiul ei să aibă o viață cât mai apropiată de normalitate. Și, mai ales, despre cât de important este ca societatea să discute deschis despre autism — pentru a înțelege, a accepta și a integra, astfel încât acești copii și familiile lor să sufere mai puțin.

La 30 de ani, Nicoleta, medic de profesie, locuiește în Iași și are doi copii: „Am un băiețel de 5 ani și o fetiță de 2 ani. La vârsta de 2 ani și 9 luni ai băiețelului, am aflat că are autism. Atunci eram însărcinată și singurul gând care îmi venerea, era să nasc fetița și să-mi pun capăt ilelor, pentru că nu mai vedeam rostul. Când deja am născut fetița, am aflat că băiețelul meu are și tumoare la creier și mi s-a dus pământul de sub picioare, pentru că mulți nu știu prin ce am trecut, nici chiar apropiații mei și așa aș putea să motivez alți părinți care se află în situația mea. Autismul nu e o tragedie, e o formă de a trăi altel”.
Nicoleta este din R. Moldova: „Am copilărit în satul Speia, Anenii Noi. Mama m-a născut la 15 ani, tata avea 19 ani. Din acest motiv, am crescut mai mult alături de bunica. Ea mi-a fost și mamă, și tată, și bunică, și bunel. A fost mult abuz fizic din partea tatălului, probabil de asta mi-au rămas și traume din copilărie. Când aveam 4 ani, ei s-au despărțit. La 6 ani ai mei, bunica a plecat în Italia, atunci pentru mine a fost un moment foarte greu, pentru că ea era totul pentru mine. Peste un an, mama s-a recăsătorit, au trăit 12 ani, am un frate din această căsătorie, apoi au divorțat. Eu am rămas în relație foarte bună cu el, pentru că el pentru mine e un tată adevărat”.

„Pentru că mama m-a născut la 15 ani, mulți râdeau de mine. Îmi spuneau: Tu deja ai 15 ani, nu naști și tu? Apoi, eu fiind foarte mică de statură, colegii îmi aruncau încălțămintea sus pe dulap, ca să nu o pot ajunge. De atunci am stat față în față cu bullying-ul. M-a marcat foarte mult. Îmi doream să fiu cu același bărbat toată viața, ca să nu stârnesc vorbe și discuții”, a mărturisit Nicoleta.

Protagonista spune că de mică, visa să devină medic: „După liceu am mers la Facultatea de Medicină. Pe atunci generația noastră a fost prima care a avut BAC-ul sub camere de supraveghere și atunci s-a văzut adevărata față a multor elevi. Au intrat la facultăți doar cei care chiar au învățat. Am făcut 6 ani de medicină generală, mi-am dorit mereu să fiu obstetrician, dar soarta m-a făcut neonatolog. Voiam să merg la familia mea în Italia, după studii, în timp ce colegii mei voiau în România”.

Deși Nicoleta nu și-a dorit să meargă în România, anume acolo urma să ajungă, în viitor: În ultimii doi ani de facultate am fost într-o relație foarte toxică și abuzivă, am început să nu mai am încredere în bărbați, fostul iubit era violent cu mine, am avut și fractură la braț. Căutam orice scăpare, de la o palmă s-a ajuns la mai grav.”

Tânăra a reușit să iasă din relația toxică atunci când și-a întâlnit actual soț: „Am mers la practică la medicina de urgență și acolo l-am întâlnit pe viitorul meu soț. Am văzut atât bunătate în el, era contrariul la ceea ce am avut eu până atunci și m-am gândit că dacă vreau o familie, copii și o viață normală, trebuie să-mi aleg neapărat așa bărbat. În el am văzut colacul de salvare”.

Nicoleta și-a legat viața cu un medic: „Soțul meu, Ștefan, a făcut și el medicină, a lucrat mult timp pe ambulanță, unde ne-am și întâlnit. Își dorea mult să ajungă în România, a susținut examenul de intrare la rezidențiat și și-a ales obstetrica și ginecologia. Mi-a spus: Dacă vrei să fim împreună, va trebui să mergi cu mine”.

La trei luni de relație, a rămas însărcinată cu primul copil, Tristan: „Întotdeauna mi-am dorit să fiu mamă, așa că am rămas foarte repede însărcinată. Soțul era la Iași, ne vedeam mai mult în weekenduri, mergeam încolo să văd dacă îmi place, dar deja nu prea aveam de ales, știam că voi merge oricum. Mi-a fost greu să renunț la visul de a merge în Europa la părinți, dar știam că el e omul după care pot să merg”.

„Pentru soț a fost un șoc, i-am dăruit testul de sarcină de ziua lui, când a împlinit 28 de ani”, își amintește Nicoleta.

Sarcina a decurs fără pobleme: „A fost o bucurie imensă apriția băiețelului nostru, toată lumea era în culmea fericirii, mai ales noi, ca părinți. Nu ne așteptam la nimic rău”.

Nicoleta a stat cu copilul, primul an din viața lui: „Greșeala mea a fost că eu, având nevoie să învăț pentru examenul de rezidențiat îi puneam lui Tristan, cam de pe la  luni, ecrane, muzică etc. cam 5 ore pe zi. Aveam timp și să mă joc cu el, era un copil activ, vesel, zâmbăreț, gângurea, nu vedeam nicio problemă la el, era un copil perfect sănătos”.

Pe la vârsta de un an și jumătate, tânăra mamă a început să se îngrijoreze: „Am observat că nu întotdeauna se uita la mine când vorbesc cu el, nu zicea „mama”, „tata”. Când era bebeluș pe spunea pe silabe, dar nu o făcea conștient. Nici nu îmi arăta cu degetul, când voia ceva, mă lua de mână și mă ducea la lucrul respectiv”.

Când viața lor se aranjase cum nu se putea mai bine, a venit și vestea care le-a schimbat radical totul: „Era o perioadă foarte bună, ne luasem casă, în credit, aveam mașină, serviciu, un copil minunat, tot ce poți să-ți dorești de la viață. Am hotărât să dăm copilul la grădiniță, la una dintre cele mai bine cotate, avea 1 an și 8 luni. Erau și camere de supraveghere acolo, mă uitam foarte mult pe ele și vedeam că el nu prea se joacă cu copiii. Aveau un psiholog, care le făcea evaluare la fiecare lună și mereu îmi spunea că, copilul meu e foarte deștept, știa să numere, știa culorile în mai multe limbi, alfabetul, dar nu știa să vorbească. Primul lucru care mi-a dat un fior a fost serbarea de ziua mamelor. Noi, părinții, ne-am așezat pe scaune, toți copiii au început să plângă și să fugă la părinți, iar Tristan s-a așezat pe scaun și nu reacționa deloc”.

Când Tristan a împlinit doi ani, Nicoleta a rămas însărcinată pentru a doua oară: „Îmi doream foarte mult să am și o fetiță, eram foarte bucuroși. Am decis să-l mutăm pe Tristan la altă grădiniță”.

Psihologul de la instituția respectivă a observat că ceva nu este în regulă: „A început să-mi pună diferite întrebări, dacă a avut momente când spunea anumite cuvinte, apoi le uita. Într-adevăr, așa era, avea 2 ani și nu vorbea, dar știa toate cântecele, primul lui cântec a fost Bella ciao, îl știa cap coadă, dar nu știa să ceară apă sau mâncare. Noi nu ne dădeam seama de aceste lucruri, ne gândeam că e băiețel și e mai lent. Când ești părinte nu te gândești la ce e mai rău. Mergeam la medicul de familie, toți prietenii noștri sunt medici, nu mi-a spus nimeni niciodată că ar fi ceva în neregulă cu copilul. Acum, la mine în cap se făcea ca un puzzle, totul a început să aibă un rost. Am înțeles de ce nu mereu se uită în ochii mei, de ce nu cere, ci mă trage de mână, de ce flutură mâinile”.
Nicoleta nu cunoștea foarte multe informații despre autism, dar și-a dat seama că fiul său are anume acest diagnostic: „În capul meu s-a făcut limpede, știam că e autism, că acesta e răspunsul la întrebările pe care le căutam. Doamna psiholog mi-a dat câteva numere de telefon, să sun să mergem la evaluări. Am aruncat acea foaie, mi-am spus: Copilul meu nu are asta. Eram în șoc, nu puteam nici să plâng, pur și simplu eram blocată. Eram și însărcinată în 6 luni cu fetița. Până a venit taximetrul, m-am întors și am luat din urnă numărul de telefon”.

Soțul Nicoletei nu a fost la fel de șocat de noutate: „Mi-a spus că s-a mai gândit la asta în ultima perioadă, dar știind cum reacționez și că sunt însărcinată, nu a vrut să-mi zică. A așteptat să nasc, apoi să mergem la un control. El sunase pentru o programare, dar era nevoie să fie prezenți ambii părinți”.

„Eram distrusă, nu-mi mai vedeam rostul, mă gândeam doar să nasc fetița, să fie ea sănătoasă și după asta pot să-mi pun capăt zilelor, pentru că nu vedeam cum pot să-mi ajut copilul și nu știam ce fel de mamă voi putea fi pentru el, ca să-l ajut. Totul a fost din cauza dezinformării, pentru că nu știam. Când cauți pe internet despre autism, îți apar doar lucruri urâte, rele, numai filmulețe cu copii gravi și eu când le vedeam și citeam că nu există leac pentru asta, că toata viața acești copii vor fi așa, că vor fi marginalizați etc. pentru mine a fost un boom de emoții negative. Parcă m-am dus de mână cu un copil la grădiniță și am venit cu altul, așa mă simțeam. Mă uitam la el în pătuț cum dormea și mi se părea că nu e copilul meu. Mergeam în parc și mă gândeam, de ce alt copil e sănătos, iar al meu are o problemă. Își pare că tu nu ai făcut ceva corect, că nu te-ai alimentat corect, că ai făcut ceva greșit în sarcină, că i-ai dat prea mult să se uite la ecrane, cauți vina în tine în primul rând. În multe cazuri, presiunea se pune pe mame”, a mărturisit tânăra.

Primul caz de discriminare a urmat imediat: „Am mers înapoi la acea grădiniță, ca să-l încadrăm în colectiv, iar doamna directoare, după ce a vorbit cu pihologul, ne-a spus că nu îl poate primi: „Nu putem să stricăm grupul. Părinții celorlalți copii nu vor accepta ca în grupă să fie un copil cu autism”. Din prima m-am confruntat cu discriminarea”.

Cum a reușit Nicoleta să depășească gândurile negative și dorința de a renunța la viață și să-și ajute fiul, în pofida unui alt diagnostic crunt, care a urmat, dar și ce progrese are Tristan, datorită implicării părinților săi și comunității aflați din monolog.

 

 

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: