Copilăria i-a fost una grea, fiind soră și mamă pentru frații ei mai mici. Adolescența – amară, plină de lacrimi, oameni ce mureau de foame, chinuri provocate de anii în Uniunea Sovietică. Credința în Dumnezeu și speranța erau singurele metode de a-și mai alina sufletul. Picăturile mici de ploaie erau singurul medicament împotriva războiului și a secetei. Străbunica Anastasia Deleu lăcrimează doar la auzirea cuvântului FOAME, iar rugăciunile ei se îndreaptă spre pace și sănătate.

Băștinașă din Movileni, foamea și bunătatea au dus-o în satul Ciuciulea, Glodeni unde a îndurat chinuri, însă unde și-a întâlnit jumătatea, a devenit mamă, fiind o soție iubită și o doamnă respectată de săteni.

Greutăți mari, dar oameni dornici de muncă

„Grele timpuri au mai fost, acum ce viață este, Doamne să fie mereu așa, liniște și pace. În ziua de astăzi, lumea are cu ce trăi, numai dorință de a munci să fie. Lenea, fățărnicia și goana după bani este cea mai mare boală întâlnită la oameni. Pe vremuri, lumea dorea să muncească, pământ nu era. Părinții mei plecau de dimineață în câmp, iar eu rămâneam acasă cu frații și aveam grijă de ei: găteam, spălam, coceam pâine, uneori mai făceam și o oală de sarmale (în zile mai de sărbătoare)”, ne mărturisește străbunica Anastasia.

Școala era pe ultimul plan

„Se învățau 4-5 clase cel mult. Lumea spunea: „ce o să iasă toți învățători? – la sapă, la lucru, aceasta este singura scăpare!” Eu am învățat doar 2 semestre, am fost la director și am tăiat 2 ha de porumb ca să mă scoată de pe listă, ca să pot avea grijă de cei mici. Prin 1945, așa fără studii, am fost profesoară la școala serală, am predat limba rusă, și doar ca să nu fiu luată la Donbas (ridicată în Siberia)”, își amintește femeia.

Fratele, pierdut fără știre

„Copilăria mea a fost una tristă… Tata a murit de durere, căci a primit o telegramă: „pierdut fără știre” – fratele meu a decedat pe front, lung și greu a fost acel drum pentru părintele meu, căci a plâns înăbușit să nu-l audă nimeni… Tinerii erau urcați în vagoane și duși, unii evrei erau puși să calce lut pe care erau aruncate bucăți mici de sticlă.  Eu tot am fost o jertfă. Am scăpat, am fost scrisă pe acea listă de a fi luată și eu. Scăparea mea a fost că am fugit la Braniște la o mătușă și timp de 2 săptămâni am fost numai pe fugă. M-am întors acasă, m-au adus ai mei, însă frica de a fi luată o simțeam mereu”, ne dezvăluie Anastasia Deleu.

 

Ani de foame și chin

„Foamea a fost un adevărat coșmar… Comuniștii se urcau prin poduri și ne luau și ultima bucățică de pâine pe care o mai aveam. Doamne, chinuri groaznice, nu mai aveai ce mânca, mureau copii, vârstnici. Pentru a ne face să tăcem și să trăim de astăzi pe mâine, să mențină forțele de muncă, a venit un ordin cum că: lumea să primească acolo câte ceva, să nu să se târâie și să moară de foame. În familie am rămas 6 din 12 membri. Eu și cu sora mea am plecat la Braniște pe jos, acolo într-un sătuc era acel depozit, de unde am adus 6 kg de făină. Era bogăția care ne-a ajuns pentru 2-3 săptămâni”, povestește cu jale străbuna.

„Ultimele covoare țesute, singura avere, era dată în schimbul la câteva boabe de grâu. Din bucățica ce aveam, împărțeam și altora care nu aveau nimic. Și luai ce îți dădea, numai să pui ceva în gură. Peste tot era foame. Am venit în Ciuciulea la o mătușă de-a mea și am rămas aici să o ajut pe vecina ei, care abia mai scotea câte un sunet, fiind fără puteri. Ea, cu timpul, mi-a devenit ca o mamă”

„A dat Dumnezeu și ploaie, a început să fie și roadă, lumea încetișor se vindeca. Reveneau de la război cei care au mai rămas în viață. Chinul lor însă nu a luat sfârșit. Erau obligați să își facă acte de identitate, bani nu erau și nu aveai cum. Erau judecați și luați la pădure să taie lemne. Unul din familie se mai ducea câte o dată pe săptămână sa le ducă ceva de mâncare.”

Realistă și modestă

„Pe vremuri, lumea se ajuta, dar acum toți pentru ei, nu se ajută unul pe altul, dacă ar putea să îți scoată ceva în prăjină. Alcool se consuma așa câte puțin, câte o țâră de vin, acum cu treabă și fără, zburdă lumea fără socoteală. Oamenii atunci erau necăjiți, munciți. Dacă stăteau puțin, se gândeau încotro s-o apuce mâine, sau poate să cumpere o bucată de pământ să aibă cu ce trăi. Acum nimeni nu are habar, toți fug de sapă, pleacă și rămân casele pustii. Dar tot aici se vor întoarce cu timpul, căci sfânt este locul unde te-ai născut. Eu sunt în vârstă, cine știe câte zile mai am, însă Mulțumesc nepotului meu, familiei mele care are grijă de mine”, a spus în final Anastasia Deleu.

                                                                                                           Autor: Nemerenco Andreea

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: