Ce este stiam de sine? Unde greșeti tu ca om dacă simți că ceva e în neregulă cu tine ori pe circumstanțele care se întâmplă în viața ta? Stiam de sine influențează viața noastră de adult și fie acceptăm situația în care suntem iertând părinții pentru greșelile lor, fie apelăm și la un psiholog specializat. În itnerivul de azi vorbim despre ce este stima de sine cum putem depăși barierele psihologice din copilărie. 

Daniela Gorincioi: Ce este stima de sine?

Valentina Ciobanu: Stima de sine se referă nemijlocit la percepția și atitudinea pe care o ai față de propria persoană. Ea este fundamentul încrederii în sine și determjină capacitatea noastră de a face ceva. De a ne comporta corespunzător în anumite situații sau de a face față sarcinilor.

DG: Iubirea de sine vine la pachet cu stima de sine. Ce este iubirea de sine și care este diferența între cele două noțiuni?

VC: Da. Iubirea de sine duce la o stimă de sine solidă, iar apoi și la încrederea în sine. Iubirea de sine este sentimentul fundamental în a forma o relație de iubire cu altcineva și a te simți o persoană integră. Ca să fie mai clar, iubirea de sine este cea care cuprinde imaginea de sine, îmncrederea în sine, credințele despre sine, adică tot ceea ce noi învățăm chiar din primul an de viață.

DG: Care este rolul părinților în crearea stimei de sine?

VC: Primii doi ani de viață reprezintă perioada în care bebelușul primește sentimentul de valorificare și iubire de sine de la mama. Bineînțeles dacă această relație cu mama este una armonioasă și echilibrată. Prima imagine de sine la bebeluș începe să se construiască tot în relația cu mama, iar după perioada de încetare a alăptatului, copilul rămâne cu această imagine și convingere despre iubirea de sine. De ce anume atunci? Pentru că are loc procesul de așa zisă „separare” de mama. Calitatea grijii materne, emoțiile pe care le oferă mama, chiar și părerea de sine a mamei influențează direct stima de sine și iubirea de sine a copiulului.

DG: Ce înseamnă când un părinte, mai mereu, este nemulțumit de copilul său? Problema e în părinte ori în copil?

VC: Problema este în părinte. Părintele este cel ce influențează copilul, atât în creștere cât și în educație. Dacă eu, ca și părinte, nu mă iubesc, nu mă respect, nu am încredere în mine, copilul nu va face altceva decât să preia ceea ce vede la mine, oricât nu m-aș strădui să camuflez realitatea. Emoția se simte și se trăiește. Ar fi bine să înțelegem că ceea ce ne deranjează la copiii noștri, ne deranja cândva la noi  sau în relația părinților noștri cu noi, iar acum se repeat ceea ce am trait cândva. „Părinții sunt vremea, iar copiii sunt copacii. Vremea este cea care influențează copacul, și nu invers!”- este fraza cu care am pornit de la Formarea bunului meu formator, Cristian Petrescu.

DG: De obicei, un copil își argumentează punctul de vedere când vine vorba de o situație anume. Însă, părintele, oricum insistă pe a lui că e corect și copilul este obligat să asculte oricum. Iar asta crează o traumă psihologică.

VC: De acord! De aici și vine neîncrederea copilului în sine, neputința de a lua decizii în viață, sentimentul că mereu este incorect, chiar dacă undeva în adâncul sufletului el știe că anume așa e corect pentru el. Acești copii vor aștepta mereu aprobarea de la părinți, ei vor avea frica să nu greșească, nu-și vor putea apăra punctul de vedere în multe situații. Corect ar fi să ascultăm copiii atunci când argumentează ceva, îi susținem în ceea ce au spus, apoi venim cu întrebări care ar corecta.

De exemplu: „Ai dreptate, dragule. Dar cum crezi, dacă ai încerca astfel… ce rezultat ai obține?” sau: „Da, bravo! Și ce alte opțiuni mai ai? La ce te-ai mai gândit?… Acum hai să facem o alegere potrivită din ceea ce ai spus.”

DG: În încercarea de a fi severi, unii părinți nu realizează că prin acest ton, copilul suferă. Cum ar trebui un copil, ajuns la maturitate, să depășească anumite traume provocate de părinți?

VC: Noi putem vorbi și putem întreba: „De ce atunci, când eram la vârsta…, erai atât de sever? Îți pot enumera chiar situațiile și cum vorbeai sau te comportai.” Răspunsul va fi „Pentru că nu ascultai, pentru că erai obraznic/ă, pentru că mereu făceai ce voiai…”. Și aici eu conștientizez că părintele autoritar pur și simplu nu știa cum să se comporte cu mine, pentru că și el la rândul lui a primit asemenea educație. Un copil nu poate înțelege prea bine asemenea fapte, dar un adult poate. Și eu de fiecare dată îndemn clienții mei să gândim mai rațional în asemenea situații, cu toate că emoțiile sunt foarte puternice. Dar ca să pot depăși o asemenea stare, eu trebuie să conștientizez ce a determinat-o pe mama sau pe tata să aibă o asemenea atitudine? Ce circumstanțe au contribuit la starea ei/lui de atunci? Și, matur fiind acum, încerc să-i înțeleg.

DG: Cum ar putea o persoană să-și dezvolte stima de sine în contextul în care părinții mai mereu au fost ironici?

VC: Primul pas este să accept că ar fi bine să apelez la ajuor, dacă de una/ul singur/ă nu mă descurc. Eu aș recomanda un consult la medicii specialiști, pentru a exclude mai întâi careva afecțiuni. Aici ar fi controlul glandei tiroide, stomacul, capul, analiza sângelui și analiza hormonilor. După care s-ar sugera administrarea unor vitamine, care ar ridica nivelul serotoninei și cel al dopaminei.

Eu aș pune accent mai apoi pe stabilirea unor scopuri și motivația de a le atinge. Este important să ne dezvoltăm pe plan personal, iar asta înseamnă lectură, cursuri, învățământ, job – bineînțeles și noi cunoștințe. Oameni de la care am învăța ceva util, care prin simpla lor prezență și o vorbă spusă la locul și timpul potrivit, ne-ar determina să gândim echilibrat.

DG: Odată ajuns la maturitate, mai poți să-ți trăiești visele stârpite de părinți, și încă au fost ironici cu tine când le spuneai că vrei să faci ceva anume?

VC: Da, desigur! Niciodată nu e prea târziu să faci ceva.

Dacă în copilărie nu am avut posibilitate să fac dansuri sau muzică, ce mă împiedică să o fac acum, ajuns matur? Probabil părinții nu au văzut potențial în mine atunci sau pur și simplu nu au avut timp să se ocupe de asta(să recunoaștem că activitățile copiilor iau timp pentru părinți), dar dacă eu știu că vreau, că-mi place și că pot, atunci de ce să nu o afac acum, adult fiid? Nu voi cuceri săli cu talentul meu și nu voi urca pe scene, dar voi avea satisfacție de la sentimentul de împlinire sufletească. Eu pot, îmi place și voi face asta!

DG: Mai poți să-ți trăiești copilăria la o vârstă anume când părinții îți interziseră să faci ceva anume ori să-ți cumperi ceva anume?

VC: Copilăria nu ne-o vom trăi încă o dată, la fel cum nu vom mai avea din noi 18 ani. Dar, copilăria își lasă amprenta puternic în viața noastră. Și ceea ce nu am trăit când am fost copii, voi trăi în viață adultă, dar sub o altă formă. De exemplu, una din clientele mele, are 34 de ani, nu este căsătorită, nu are copii și nici nu-și dorește asta acum. Ea spune că în copilărie era obligată să stea cu frații mai mici, nu putea ieși la joacă și nici activități nu avea, doar pentru că mama o punea să aibă grijă mereu de frații mai mici, fiind lipsită de copilărie. Acum, viața ei constă din distracții, ieșiri, călătorii și job. Altceva nu-și dorește acum.

DG: Deși ai o vârstă oarecare, unii părinți nu „uită” să menționeze că ești un caz pierdut. Deși ulterior își cere scuze pentru vorbele spuse. Mai au scuzele valoare odată jignit de proprii părinți?

VC: Depinde de sănătatea mintală a părinților. Dacă sunt suspecții la boli psihice, putem să trecem cu vederea. Dacă o spun intenționat și cu răutate, aceasta cu siguranță că va deveni un blocaj pentru copii. Iar blocajele nu sunt altceva decât traume. Depinde de fiecare om în parte. Cineva își va justifica părintele și va da uitării, altcineva va întoarce spatele și va pleca pentru totdeauna de lângă părinți.

DG: Mai poți avea încredere în părinți odată ce au fost mai mereu nemulțumiți de tine?

VC: Este vorba de multă muncă cu sine, pe interior. Nu știu dacă va fi încredere, dar cel puțin ar fi ok să fie acceptare că ai așa părinți. Nu e necesar să ai încredere în ei sau să simți că-i iubești sau respecți.

Este suficient să accepți că ăștia sunt ei, că ei vin cu un bagaj emițional distructiv de la părinții lor și nu au ce oferi mai departe copiilor. Mă refer strict la partea psiho- emițională. Timpul ne face și pe noi părinți, iar aceasta este o șansă pentru noi să ne demonstrăm că se poate și altfel, că se poate mai bine, mai frumos, mai duios, armonios și echilibrat!

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: