Scandalul legat de relația Monicăi Lewinsky cu ex-președintele american Bill Clinton pare să nu se fi sedimentat nici până astăzi. Motoarele de căutare încă mai oferă imagini încărcate acum 17 ani, când numele Monicăi a fost umilit în presă și spațiul virtual. După atâția ani distanță, în luna martie a acestui an, Monica și-a luat inima-n dinți și a vorbit, în cadrul unui discurs pentru TED, despre legătura dintre internet și hărțuirea socială, care a devenit, practic, o cultură.

„Priviți acum o femeie care nu a vorbit în public decenii întregi. După cum vedeți, asta s-a schimbat, însă nu de foarte mult timp. Chiar dacă am 41, a încercat să mă cucerească un tânăr de 27 de ani, zicându-mi că mă va face să mă simt ca la 22. În acea seară am înțeles că sunt unica femeie care, la ai săi 40 de ani, nu vrea să arate ca la 22.

La 22 de ani, m-am îndrăgostit de șeful meu, iar la 24 – am suportat consecințele dezastruase ale acestui fapt. La fel ca și mine, pe la 22 de ani, mulți dintre voi poate că au cotit-o pe drumul care nu trebuie și s-au îndrăgostit de cineva care nu trebuia. Doar că în acest caz, șeful vostru nu cred că era președintele Statelor Unite ale Americii.

Desigur, viața e plină de surprize și nu trece o zi fără să mi se amintească despre greșeala mea. Și eu regret foarte mult pentru că am săvârșit-o.

În 1998, am devenit mai întâi eroina unei povești incredibile de iubire, apoi am nimerit într-o furtună politică și mediatică de care nu mai văzuse nimeni până atunci. Acest scandal devenise omniprezent grație revoluției digitale, asta însemnând că oamenii puteau avea acces la orice tip de informație, oricând își doresc. Această istorie s-a lansat în mediul online. A fost prima istorie uzurpată de internet, în locul mediilor tradiționale. Pentru mine asta însemna că pe parcursul unei nopți, dintr-o persoană fizică, m-am transformat într-un om umilit public în fața întregii lumi. Am devenit un pacient egal cu zero, care și-a pierdut instantaneu reputația la nivel global.

Acest obicei de a judeca utilizând noile tehnologii transformă oamenii într-o gloată care atruncă cu pietre. Chiar dacă asta s-a întâmplat înainte de apariția rețelelor sociale, oamenii puteau lăsa comentarii și trimite emailuri cu glume. Am fost numită „prostituată”, „desfrânată”, „bimbo” și, desigur, „femeia aia”. Mă vedeau mulți, dar în realitate nu mă cunoștea nimeni.

Era greu de înțeles că „femeia aia” e un om real și că are inimă frântă. Acum 17 ani, când asta s-a întâmplat cu mine, fenomenul nu avea o denumire. Azi, este cyber-bullying. Vreau să vă povestesc despre cum această experiență mi-a format noțiunea de observație socială și cum experiența mea poate aduce la schimbări și preveni suferințele altor oameni.

În 1998, mi-am pierdut sentimentul de demnitate personală, am pierdut aproape totul. Aproape că mi-am pierdut viața.

În septembrie 1998, stăteam în biroul fără geamuri al unui consultant juridic. Îmi ascultam vocea de pe o bandă telefonică, înregistrare făcută cu un an în urmă, de o așa-zisă prietenă. După 8 ani de tăinuire a acelor 20 de ore de înregistrări, îmi ascultam vocea. Mai târziu, oamenii puteau deja să citească transcripția, iar în câteva săptămâni, înregistrarea audio se difuza la TV și în mediul online. Viața devenea practic insuportabilă.

Azi, mulți părinți nu pot sări în apărarea copiilor lor, ca să-i salveze. Moartea unui student, în context similar de cyber-bullying, m-a făcut să văd altfel lucrurile.

În 1998, nu știam unde poate aduce internetul, iar azi vedem cum îi poate uni pe oameni în cele mai nebănuite moduri, dar ceea prin ce am trecut eu, continuă să înflorească. Zilnic, în spațiul virtual, tinerii insuficient de pregătiți, sunt atât de înjosiți, încât nu știu cum pot să-și trăiască următoarea zi. Internetul face ca înjosirea oamenilor să devină incontrolabilă și permanentă. Azi, rușinea este răspândită până la nivel de comunitate virtuală. Milioane de oameni pot răni anonim cu cuvintele lor, aducând o durere imensă.

Există un preț personal al rușinii, iar dezvoltarea internetului a ridicat acest preț. Deja de aproape 2 decenii semănăm semințele rușinii și înjosirii publice în cultura noastră: cu site-uri de bârfe, paparazzi, reality show-uri, buletine de știri și chiar hackeri. Toți ei vând rușinea. Asta aduce la trolling, intervenții în viața personală, la cultura hărțuirii. A apărut o piață în care hărțuirea publică a devenit marfă, iar rușinea a devenit o industrie. De unde vin banii? De la tot mai multe vizualizări. Vizualizările înseamnă bani scoși din reclamă.

Ne aflăm într-un ciclu periculos. Cu cât mai des urmărim astfel de materiale, cu atât mai insensibili devenim. Și în tot acest răstimp, cineva face bani din suferințele altcuiva. Cu fiecare click pe mouse, facem o alegere.

În viața mea au existat zile negre și anume compasiunea familiei, prietenilor și specialiștilor cu care am lucrat, m-a salvat. Chiar și compasiunea unui singur om te poate salva.

Dar a fi activi înseamnă ca în loc de observații simple, să răspundem prin comentarii pozitive sau să reclamăm despre hărțuire.

Internetul e o autostradă superbă pentru egocentrism.

Voi termina cu ceva personal. În ultimele 9 luni am fost întrebată des: de ce? De ce acum am decis să vin cu acest discurs. Dar răspunsul meu nu are legături cu politica. Răspunsul corect este: pentru că a venit timpul. A venit timpul să nu mai mergeți în vârful degetelor în fața trecutului meu. A venit timpul să mi se întoarcă istoria mea personală. Orice om care este hărțuit public, trebuie să știe următoarele: supraviețuirea este posibilă. Poate fi dureros și poate lua mult timp. Dar voi singuri trebuie să alegeți cum trebuie să se termine istoria voastră”,  a mărturisit Lewinsky, în discursul său.

Foto: captură web civilizația.ro

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: