Tristețe, vise neîmplinite, duritate, ură, dezamăgire, bătaie, copilărie, orfelinat, sărăcie sau bogăție? Cuvintele care descriu perfect romanul scris de Tatiana  Țîbuleac, iar ca să scriu mai pe scurt, romanul „Grădina de sticlă” este foarte trist. Ce vei regăsi acolo în prim plan? O curte de bloc din Chișinăul anilor ’80 spre ’90 – un feminism trăit în Uniunea Sovietică târzie.

Povestea Lastocikăi, este despre o fetiță adoptată de la orfelinat de o femeie cu sensibilități materne suspendate. Lastocika este copila și mai târziu tânăra care ne spune despre tot chinul prin care trece și prin toată lupta pe care o are cu cei din jur, dar chiar și cu ea însăși.

„Grădina de sticlă” este un roman al creșterii, un roman dur în care educația se face sub amenințarea bătăii.

Recunosc că am început să înțeleg romanul mult mai târziu, primele pagini le citeam pentru că „trebuie”, nu pentru că îmi place, însă până într-un final, citeam pentru că voiam să aflu ce s-a întâmplat cu Lastocika. Răutatea, ghinionul și nedreptatea oare va fi prezentă în viața ei până la finalul romanului?

În carte sunt descrise episoadele traumatice a personajului principal, Lastocika – copilăria tristă de la orfelinat, relația dificilă cu o mamă vitregă care crede că doar banii aduc fericirea, întrebările ei despre motivul pentru care a fost abandonată, chinul de a învăța limba rusă, apoi limba română, (sau moldoveneasca) abuzurile sexuale.

După cum ne descrie Lastocika, femeile din roman cară dureri, traume și răni:

„Pe cât le iubeam, pe atâta le disprețuiam. Pentru viețile lor serbede, lipsite de orice bucurie trupească. Pentru nodurile din gât și din inimă. […] Cel mai mult mă temeam că, în câțiva ani, voi ajunge și eu ca ele – mirosind mereu a mâncare, deșelată și cârpită, fără sâni și cu dinții puși. Cu „treaba aceea” ca un gogoșar. Când le vedeam bolnave, îmbătrânite înainte de vreme, fierbându-și murdăria dintre picioare alături de dulcețuri -, mi se strângea inima în piept. Altele nu aveam însă. Acestea erau femeile mele, singurele care m-au vrut”.

Tamara Pavlovna este mama vitregă care nu se înțelege de ce totuși a „salvat-o” pe Lastocika din orfelinatul, care poate fi numit de groază.

În acest roman vei observa cm este descris Chișinăul prin micile lui detalii: străzi, transport public, clădiri, limbă, oameni, chiar gunoiștele pline cu sticle, școală, profesori, copii, vecini răutăcioși sau mai puțin răutăcioși.

 

Посмотреть эту публикацию в Instagram

 

Публикация от Mihaela Iorgu (@mihaela.iorgu)



Totuși, comunitatea blocului pe care o descrie Tatiana e minunată și memorabilă: Katia, Raia, Șura, Bella, Polcovnicul, Zahar, Oxanka, Maricica, Volodâmâr sunt doar câțiva dintre cei care o însoțesc pe Lastocika și o învață câte puțin din ceea ce știu. Ei aduc poate singura lumină și singura culoare într-o copilărie altfel sumbră, marcată de traume și dorințe neîmplinite.

„Iată un om, cine știe cât costă un om? Toți spun că cea mai scumpă e viața omului, dar cât anume costă – nu știe nimeni.”

„Sunt oameni care trăiesc mai bine cu mai puțin: mai puține alegeri, mai puține lucruri și răspunsuri. Când le dai doi în loc de unu – acestor oameni –, îi încarci ca pe niște saci. Așa sunt eu, așa am fost de mică. Dacă îmi face cineva un bine, mă simt îndatorată, iar binele lui mai mult mă arde decât mă încălzește.”

Mie mi-a fost greu să citesc această carte! Din păcate nu este genul meu, dar am zis că trebuie să o citesc până la final și am citit-o. Totuși, nu face parte din lista mea preferată de cărți. 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: