Dacă te mustră conștiința ori de câte ori nu o suni pe mama suficient de des, dacă ai mereu sentimente de vinovăție (ori vinovăția ți se insuflă de către părinți, rude, frați, surori), dacă simți că ai o obligație eternă să livrezi pentru familia ta de orgine, din calitatea ta de adult, atunci află că acesta ți-e un mare stop în dezvoltarea personală.

Nu mă înțelege greșit, părinții trebuie iubiți și respectați pentru că ne-au adus pe lume, ne-au hrănit și îngrijit, ne-au educat, ne-au învățat viață, dar până unde? Cât timp vom mai trăi cu ei de mânuță? Cât timp se va băga mama ta în familia pe care ți-ai creat-o? Câtă manipulare emoțională, câte crize de isterie și câtă învinovățire să-ți mai tot iei, până să te dumirești? Vine un moment în viață când a ne maturiza înseamnă a ne rupe de triggerele emoționale care ne leagă de familia de origine. Când înțelegem că somatizăm mai ales conflictele cu membrii familiei noastre, când înțelegem că ei ne blochează să evoluăm, să credem în noi, să credem în binele și în adevărul personal. Ei ne văd tot mici și vulnerabili; ei au proiectat asupra noastră lipsa lor de încredere, riscurile și emoțiile resimțite; și câte și mai câte neajunsuri din propria lor copilărie.

Familia este celula societății. Din păcate mult prea des valorile din familie, ținutul tot împreună și petrecerea a mult timp cu ei sunt mai degrabă despre rănile și traumele copilăriei, decât despre drag de membrii familiei tale. Ne certăm, ne reproșăm unii altora lucruri și ne împungem la infinit, numai pentru că avem conflicte nerezolvate. Pentru că ei știu pe ce butoane să apese, ca să ne doară, ca să ne facă să ne simțim vinovați, insuficienți sau inapți. Și uite așa cărăm după noi bagajele traumelor din copilărie, nerezolvate. Suntem incapabili să ducem discuții care ar clarifica lucrurile, ori, nu am ajunge decât la isterii și învinovățiri reciproce, așa că răbdăm și mergem frustrați prin viață… Și nici relațiile dintre noi nu au cum să înflorească când fundamentul lor este format din traume, măști și răni.

Cum ieșim din cercul vicios? Prin acceptare: familia mea este așa cum este. Eu o accept și o respect, însă nu mă mai las atrasă în centrifuga manipulării emoționale, nu mai joc în drama lor, nu mai accept să mi se reproșeze lucruri, să mi se impună comportamente și atitudini! Eu sunt stăpâna proprie mele vieți. Am venit pe această lume ca să-mi duc propria misiune la îndeplinire și nu are de ce să-mi dicteze altcineva ce am de făcut cu viața mea.

Și uite că doar când îți vei putea lua înapoi puterea, când vei rupe atașamentele bolnăvicioase de familie, atunci vei regăsi iubirea pentru ei. Vei începe să prețuiești ce fac cei apropiați pentru tine, vei începe să le înțelegi propriile răni și limite, și să le respecți, în sfârșit, barierele. Această cale întoarsă se face prin acceptare totală și maturizare. Mult succes pe calea dezvoltării tale și fie ca adevărul tău personal să dăinuie și să-ți aducă abundență!

Distribuie articolul: