Prevăd că va ieși un text dur, privit de unii ca fără scrupule, scris dintr-o perspectivă egoistă. Și judecata voastră va fi OK; da, mă va afecta, pentru că e important ca munca mea să fie apreciată, însă nu-mi va invada gândurile, nu mă va face să mă comport diferit, nu va aduce schimbări profunde în mine. Doar va fi, voi accepta că există feedback și voi merge înainte.

Uite, acesta este un exemplu de a-ți lua puterea înapoi.

Mici copii fiind, aveam adulți în viețile noastre, oameni de care depindeam în totalitate și care ne-au construit de la zero, ne-au învățat ce e frica, ce e neîncrederea, ce este îndoiala de sine, ce e o aparență și cum noi trebuie să dăm mereu aparența unei familii ideale. Toate visurile lor spulberate, toate așteptările, toată nesiguranța zilei de mâine, toată frica de un regim opresiv – toate, toate au trecut mai departe, la noi. Se spune că aceasta este adevărata karmă (bagajul emoțional transgenerațional și nu alte povești cu zmei despre destinul generațiilor).

Odată cu însușirea acestor condiționări, cu aceste constrângeri și cu aceste cutume sociale, am fost șlefuiți să ne comportăm într-un anume fel, să înțelegem lumea din jur prin prisma fricilor împrumutate de la părinți, să supraviețuim prin înșelăciune, șantaj emoțional, manipulare și fățărnicie, când era cazul.

Am mai învățat și că nu mai suntem NOI buricul pământului, că restul trebuie pus pe primul loc și că părinții nu trebuie „mâhniți” sau că argumentele lor sunt ultima instanță, de nedezbătut! Ori, copii fiind, depindeam în totalitate de mama și tata, iar neascultarea era o atentare serioasă la siguranța noastră fizică, emoțională și financiară. De câte ori ai auzit că dacă nu vei fi cuminte, vei fi luat de poliție? Sau dacă nu faci ce-ți cere mama, vei fi alungat/ă de acasă? Și câte și câte alte amenințări de abandon!

Un copil nu poate înțelege metafora din spatele acestor amenințări; un copil este speriat, îngrozit de perspectiva de a fi lăsat în stradă. Oricât de mic ar fi, acesta are instincte care îi spun că nu va face față acestei lumi decât ca parte dintr-o comunitate și atunci începe să execute ce i se cere. Și uite așa, copilul învață să fie duplicitar (când una spune și alta gândește), să tacă, să înghită și uneori chiar să fie agresat (fizic și moral) și să rabde. Să rabde orice comportament la infinit. Doar până va putea părăsi odată cuibul…

Sună ca o învinuire a rudelor de gradul întâi sau a oamenilor care ne-au crescut? Da’ de unde! Așa au fost vremurile; părinții și buneii noștri au un bagaj mult mai impresionant de traume, de răni, de neajunsuri și de agresivitate pe care îl poartă toată viața cu ei. Spre deosebire de noi, ei erau câte șapte-opt în familie, respectiv, nimeni nu avea timp, răbdare și putere să le explice cu calm, să-i cocolească, să le spună că îi iubește și să le asigure un climat sigur de creștere. Au trăit în sărăcie, în negare, în „ce-o să spună satul” și în multă-multă cumințenie, ca mecanism principal de supraviețuire.

Cum se face cale întoarsă? Cum îți reiei puterea?

Prin grijă de sine, prin înțelegere și acceptare totală. Prin mult egoism sănătos. Uneori prin psihoterapie, prin catharsis și conștientizare. Și prin multă practică. Te poți vindeca numai când te-ai uitat cu onestitate totală la rana ta. Da, senzația poate fi compleșitoare; se poate lăsa cu sevraj, cu comportamente viciate și cu fugă, fugă, fugă… Creierul nostru are scopul primordial de a ne ține în siguranță, iar orice privire dezgolitoare în interior, orice încercare de a înțelege ce ne-au făcut cei care ne-au crescut, care ne-au judecat și ne-au șlefuit cu violență, se poate finaliza cu declanșarea comportamentelor de apărare prin negare (vezi mecanismul: luptă sau fugi).

Această reconstruire de sine vine cu mult dubiu, cu multă nesiguranță, cu schimbarea modului de a acționa în anumite instanțe, cu dumerirea oricând, cu neacceptarea autopăcălirii în viața ta și cu multă – multă muncă de descoperire a adevăratului sine. Or, eu cred că noi am venit pe lumea asta cu acest set de calități, cu un anumit caracter, cu anumite talente, ca să fim noi înșine, ca să ajutăm societatea și ca să facem lumea mai bună în felul nostru, absolut unic și personal. Nu am venit aici ca să ne schimbiăm de dragul altora; nu am venit aici să trăim în suferință, în renegare și în ură de sine. Nu am venit ca fiecare pas pe care-l facem să ne fie judecat, criticat și comentat. Nu am venit doar să livrăm pentru alții…

Da, tu meriți binele. Da, tu ești o valoare. Da, tu merită să descoperi adevărul personal și esența ta. Iar de la aceste descoperiri până la reluarea puterii personale este de lucru prin acceptare și înțelegere. Și ține minte, fără să te judeci. Ia realitatea așa cum este și fă rai din ce ai în viața ta, acum și aici. Și vindecarea va fi ușoară, complexă, dar ușoară.

Distribuie articolul: