În fiecare an, la nivel mondial, luna octombrie este dedicată sensibilizării și solidarizării cu femeile ce luptă cu cancerul mamar. EA.md vă prezintă povestea Larisei Dubceac – luptătoare și învingătoare.

În viața de până la diagnostic Larisa era asistentă medicală îndrăgostită și dedicată profesiei. Ultimii ani, la fel ca multe alte moldovence, i-a petrecut muncind în Italia. În 2017 a decis să se întoarcă acasă, la vechiul loc de muncă și alături de familie… însă, o zi de vară i-a întors planurile peste cap și i-a pus în față un viitor întunecat pe care EA a reușit să-l lumineze.

Spuneți-ne ce v-a făcut să mergeți la medic, ce simptome aveați?

Eram în Italia, după o perioadă bunicică de crize nervoase au apărut dureri insuportabile la sânul drept. Vorbeam despre aceasta cu colegi, rude, chiar și cu fiica bătrânei pe care o îngrijeam, adică persoane de la care știam că pot obține un sfat util. Unii mi-au zis că au avut și ei și a trecut, alții mă sfătuiau să merg la medic. După o lună durerea a trecut, dar am observat că-mi apăruse un nodul. Nu era dureros, dar îmi părea cam măricel. În iarna lui 2017 am revenit acasă, am reînceput activitatea la spital și vara am decis să fac o vizită la medicul mamolog.

Vă mai amintiți acea zi?

Îmi amintesc prea bine, doamna medic m-a palpat, m-a privit blând și mi-a zis pe un ton foarte liniștit: mă tem că e ceia la ce mă gândesc. A urmat o pauză scurtă. Acea clipă a fost suficientă pentru ca imaginația și conștiința să mi se activeze. Ochii involuntar s-au umezit, picioarele s-au înmuiat, iar gândul era hăt, departe. Apoi a urmat: dar să nu anticipăm lucrurile, să mergem la investigații. A fost, de departe, cea mai neagră zi din viața mea, mi-a fugit pământul de sub picioare și mi s-a întunecat viitorul.

Care a fost primul gând care v-a venit când ați primit diagnosticul?

Nu știu dacă o să mă credeți, dar m-am gândit cum să procedez cu serviciul, abia mă reangajasem și mi se părea o iresponsabilitate să las. Apoi m-au năvălit celelalte, dar acesta a fost primul, chiar am întrebat-o pe doctoriță dacă pot să muncesc pe durata tratamentului.

Ceea ce ați simțit atunci poate fi descris în cuvite?

Am fost îngrozitor de furioasă pe soartă, dar niciodată nu m-am întrebat „de ce tocmai eu?”, ba din contra, mi-am zis „de ce nu aș fi eu?” și asta m-a ajutat să percep prezentul ca atare. Prima persoană pe care am sunat-o a fost fiica mai mare, apoi și ceilalți îngerași ai mei. Când am aflat diagnoza eram oarecum pregătită, informată. Ca urmare a șirului de investigații reușisem să mă mai calmez, dar oricum a fost dur. Am fost îndemnată să merg pentru tratament în Italia, unde lucrasem cu acte în regulă, iar rudele pe care le aveam acolo m-au ajtat să iau această decizie. Medicii italieni mi-au confirmat diagnosticul de acasă – Carcinom mamar hormonosensibil de gradul 2 și am fost operată, apoi am trecut procedurile conform protocolului medical. Acum încă mai urmez tratament și merg la vizite regulate care, spre fericirea mea, devin din ce în ce mai rare.

Spuneți-ne cum este viața unei femei diagnosticate cu cancer mamar?

Aceiași viață ca și până la diagnostic, doar că mai agitată, cu mai multa poftă de a trăi frumos, dorință de a ajuta și de a fi util. Totodată este cu multă, dar multă durere, gânduri, așteptări, bucurii și speranțe.

Care a fost cel mai dur moment pe care l-ați trăit după diagnostic?

Multe din ele au fost dure. Fie momentul când am aflat diagnosticul, dar și ziua intervenției. Deloc mai puțin dură a fost clipa în care m-am văzut cheală. Am avut nevoie de ceva timp pentru a mă decide să ies cheală, nu știu dacă aș fi făcut-o dacă eram acasă. Aveam mare nevoie să o fac. Se încălzise afară și îmi era imposibil de greu să suport peruca. Cu nerăbdare intram în casă și o atârnam în cuierul de după ușă, ca pe o șapcă. La un moment dat, privindu-mă în oglindă, m-am văzut frumoasă, nu am mai observat defectele care mă deranjau încă din copilărie. A fost un moment greu și totodată eliberator.

Ce elemente le considerați importante pentru procesul de tratament și recuperare?

Apreciez mult devotamentul și inteligența medicilor, din Moldova și a celor din Italia. Felul în care ești tratat, cum ți se prezintă și explică informația, zâmbetul care nu le lipsește de pe chipurile obosite. Eu am avut noroc de medici buni și personal cu inima și suflet bun. Momentele în care lacrimile-mi curgeau necontrolate pe obraz, iar lucrătorii medicali mi le ștergeau în timp ce-și făceau munca, au fost de mare valoare și ajutor pentru mine.

Care sunt temerile unei femei cu cancer la sân?

Temeri sunt și nu sunt puține. Spre exemplu, frica de recidivă. Fiecare mică durere, în oricare parte a corpului, involuntar declanșează o alarmă pentru creier: dar oare ce să fie? dar oare nu cumva a revenit? Și asta este apăsător și înfricoșător. O altă frică care mă terorizează este pentru sănătatea copiilor mei, nici nu vreau să-mi imaginez…, dar din păcate este. Încă nu am reușit să le depășesc. Ziua în care voi scăpa de ele voi simți o mare ușurare și va putea fi considerată ziua vindecării și eliberării totale.

Aveți regrete?

Dacă ar fi să vorbim despre regretele vieții – mama. Cred că nu i-am acordat suficientă atenție, nu i-am fost alături atunci când a avut cea mai mare nevoie. Alte regrete? Îmi pare rău că trece viața prea repede și eu nu am reușit sa fac multe dintre cele pe care mi le-am dorit, pe care mi-ar fi plăcut să le fac. Îmi pare nespus de rău că nu sunt alături de copiii mei. Bine, ne auzim, ne vedem aproape zilnic cu ajutorul tehnologiilor, dar mie personal asta nu-mi este de ajuns. Eu vreau să-i pipăi, să-i cuprind, să-i privesc în ochi și să le spun cât de tare îi iubesc și că ei sunt cea mai mare realizare din viața mea.

Dacă ar fi să o luați de la capăt, ce ați schimba în viață?

Cred că nimic, am avut o viață zbuciumată, dar frumoasă. Poate aș încerca să-mi acord mai mult timp pentru ceea ce-mi place să fac.

Cât de importantă este susținerea oamenilor din jur pentru o femeie care este diagnosticată cu cancer?

Despre susținere aș putea să scriu cărți. În tot acest timp au fost și comentarii mai deocheate. Am întâlnit persoane care ziceau „Ei, mai bine nu veneai aici, căci eu cunosc niște cazuri când au venit aici la tratament și i-au dus înapoi în sicriu.”, sau „Dar ce, vrei să trăiești 300 de ani?”. O altă părere, la fel de inoportună a fost „Nu ai avut nimic, te-au operat așa, degeaba”. Ei bine, pe mine acest gen de comentarii nu m-au afectat. Pe de altă parte, dacă nu aș fi avut atâta lume bună și frumoasă alături, mă refer la familie, rude, prieteni, colegi, ba chiar oameni, mulți oameni, pe care nu-i cunoșteam, care în permanență îmi spuneau că totul va fi bine și că ei știu că eu sunt puternică și o să reușesc, nu știu cum aș fi trecut peste toate chinurile (gânduri, frici, dureri). Atunci când am fost diagnosticată s-a mobilizat foarte multă lume minunată pentru a mă ajuta să primesc cel mai bun tratament și m-au hrănit cu cele mai frumoase emoții. Pentru asta le sunt recunoscătoare și mă închin în fața lor, ei mi-au ușurat suferințele și m-au salvat.

De mare ajutor mi-a fost participarea la tabăra de retreat pentru femeile care trec sau au trecut prin cancer mamar. Acolo am cunoscut femei care se confruntau, sau se confruntase deja, cu aceeași boală ca și mine. Am învățat unele de la altele să ne acceptăm și iubim destinul, dar și cum să ne facem zilele mai frumoase, cum să ne împăcăm cu noi înșine, cum să ascultăm și cel mai important să înțelegem nevoile corpului nostru.

V-a fost greu să vorbiți deschis despre diagnosticul pe care l-ați primit?

Nu am avut probleme la acest capitol, am vorbit de câte ori am simțit nevoia să o fac. Eu nu cred că e bine să suferi în tăcere. Nu știu, eu asta am simțit, voiam sa aflu despre boală și voiam ca și alții să afle despre ea. Mi se părea că prezentând adevărul așa cum este va fi mai ușor să ajung la conștiința oamenilor. Și nu o făceam pentru a cerși compasiune, dimpotrivă, mi-am dorit ca lumea să înțeleagă că fiecare poate fi în această situație, că boala este nemiloasă și nu are criterii de selectare.

Spuneți-ne dacă există viață după cancer?

Încă cum există. Cu mult mai mare este dorința de a trăi frumos, de a reuși. Începi să o iubești chiar. După o astfel de zguduitură lucrurile mici îți par de o importanță grandioasă, totodată se schimbă prioritățile și privești lumea diferit. Cu siguranță viața de după cancer este diferită, privești viața prin alt spectru, mult mai colorat. Înveți a nu da importanță, înțelegi ce contează cu adevărat și pui pe prim plan sănătatea.

Care a fost firul de ață, de care v-ați ținut în tot acest timp?

Rugăciunea către bunul Dumnezeu, pentru sănătate, pentru răbdare și putere ca să pot ține piept provocării. Ar mai fi și încrederea pe care o am în medici și cu siguranță dragostea de a trăi și dragostea pentru copii.

Ce vă doriți astăzi?

Vreau sa mă fac bine. Vreau să am și să cresc nepoți, să-i învăț poezii, să-i duc la grădiniță, să-i strâng la piept. Aș mai avea un mare vis, să mă întorc la locul vechi de muncă și să-mi continui activitatea alături de colegii pe care i-am lăsat acum câțiva ani. Sper să mă audă Dumnezeu și să-mi dea această șansă.

Având această experiență, ce sfat aveți pentru femei?

Să meargă la vizite de rutină pentru a preveni, sau pentru a depista la timp boala. Să nu lase propria sănătate pe ultimul plan. Să se iubească, să aibă grijă și de ele. Viața ne este dată s-o trăim frumos, dar pentru asta e nevoie sa ne implicăm.

Revista EA.md vă dorește sănătate și împlinirea planurilor încă în așteptare.

Sursa foto: Arhiva personală

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: