Anatol Durbală este mai mult cunoscut pentru ironia pe care o arată în spectacole și filme, și pe social media în filmulețele cu familia sa. Însă de această dată, Anatol a mers mai departe de stereotipuri, scriind un mesaj care îți va spune Stop! O să te pună pe gânduri.

„Mă prind la ideea, că dacă acum câțiva ani gândul nu mi se ducea mai departe decât ce va fi cu mine, cu ai mei, mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, peste un an, peste zece, acum tot mai des îmi scapă gândirile după frontiera vieții mele și mă gândesc ce va fi cu mine “după mine”. Ce va apărea după mine nou în tehnică, în artă, în relația dintre oameni, dintre țări, dintre planete? Ce va dispărea, se va învechi după mine în tehnică, în artă, în relația dintre oameni și planete?… Și îmi vin în cap tot felul de lucruri, multe dintre care entuziasmează, mă fac invidios față de cei care vor trăi aceste schimbări, le vor contempla, le vor utiliza zilnic ca pe ceva cât se poate de firesc, nu ca mine azi ca ceva fantastic, chiar utopic, sau ca mine atunci, acoperit cu 1m si 80 cm de pământ. Dar îmi trec prin minte și lucruri pentru care sunt oarecum trist că le voi lua cu mine, lucruri bucuria trăirii cărora Îmi va aparține doar mie și contemporanilor mei, lucruri pentru care mă vor invidia cei de deasupra celor 1 m și 80 cm, așa cum invidiez și eu pe cei demult sub mine că mâncau brânză- brânză de la vaca din ocol și se duceau să vorbească unii cu alții față în față, nu doar pe whatsap. Și atunci când mă gândesc la pierderile valoroase de după mine, nu la cele oarecum firești, care se usucă și dispar pentru că devin inutile, arhaice, înlocuite cu alte Invenții umane menite să le preia funcțiile în forme mai simple, mai rapide și mai puțin istovitoare, când mă gândesc la aceste pierderi, două sunt în capul listei și de ambele îmi pare rău și a-și vrea să greșesc cu presupunerea sau să dureze secole pâna când aceste pierderi se vor întâmpla.. Una ar fi scrisul de mâna. Da, eu cred că foarte curând după mine acesta va dispărea. Și peste doar câteva zeci de ani după mine… Și e mare păcat. Pentru că mi se pare o formă minunată de a coexista om cu om, chiar dacă pentru asta ar trebui să mai întârziem și să ne mai bălăcim puțin într-o naiva și chiar sfântă prostie.

Turb uneori de:

  • Cassandra, trezește-te!
  • Dragomir, nu te șterge de perete!
  • Olesea, nu mai lăsa cerceii pe chiuvetă lângă săpun!
  • Dragomir, să nu verși iaurtul pe covor!
  • Cassandra, dă-i și lui creionul roșu un pic!
  • Olesea, ne-am înțeles la 17:00, nu la 18:10…

Și tot așa. Dar! Dar!! Dar!!! Ce-aș fi fost eu fără ei, fără iaurtul de pe covor și mai ales fără cerceii de lângă săpun? Cui să mai trebuiesc? Cred că în maxim 150 de ani, dar asta este cel mai larg maxim posibil, nu va mai rămâne niciun om pe pâmânt care măcar în gând își va mai aminti de mine și absolut nimeni căruia infantila mea trecere prin viață fi va mai păsa. Concluzie: prețuiți familia! Acum. Aici.

  • Cassandra, mai dormi, că…
  • Dragomir, ștergem noi peretele de unsoarea ta, ca…..

– Olesea, lasă cerceii pe chiuvetă, că.

Va iubesc.

Continuarea acestui mesaj îl găsiți în comentarii pe pagina lui Anatol. Nu vei pierde timpul în zadar!

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: