Grație cititorilor înrăiți, putem descoperi cărți frumoase și interesante. Contează foarte mult opinia diferitor cititori pasionați. Astăzi, Taisia Gârlea Crudu recomandă romanul „Nimic nouă pe frontul de vest” de Erich Maria Remarque și ne spune impresiile ei legat de carte. 
L-am descoperit pe Remarque prin „Trei camarazi” neștiind că defapt cartea este a treia din seria despre război. Și deși aveam pe lista de lectură alte cărți ale autorului, de la apariția filmului “Nimic nou pe frontul de vest” mi-am zis că neapărat trebuie să citesc cartea pentru a putea savura din plin filmul (dacă pot zice astfel despre un film de război).
Este o carte care te devastează, te copleșește și te face să meditezi la problemele umanității care nu învață din greșelile trecutului, ci le repetă la nesfârșit.
Romanul povestește soarta miilor de ostași din armata germană și franceză căzuți pe frontul Primului Război Mondial. Naratorul Paul Baumer relatează faptele care s-au petrecut cu divizia sa din care făceau parte printre alții prietenii și colegii săi de clasă: Albert Kropp, Muller, Leer. Acești tineri de nouăsprezece ani care încă nu au reușit să învețe o profesie, să-și croiască un drum prin viață și să se bucure de surprizele tinereții, sunt înrolați în armată pentru a deveni carne de tun.
“Aveam optsprezece ani și începeam să iubim lumea și existența; dar a trebuit să le împușcăm. Primul obuz care a explodat ne-a lovit în inimă. Nu mai avem nicio idee despre activitate, năzuințe sau progres. Nu mai credem în ele, credem în război.”
Tineri (pe jumătate copii) care trăiesc pe front ca într-o colivie, așteptând mereu ce va urma, fiind mereu sub grila formată de traiectoria obuzelor și nesiguranța zilei de mâine. La fiecare proiectil nou nu au o altă scăpare decât să se ghemuiască și să spere că vor scăpa și acum. Necesitățile lor de bază fiind mâncarea și odihna.
“Pentru nimeni pământul nu e atât de important ca pentru un soldat. Când soldatul se lipește de el, îndelung, violent, când își îngroapă adânc fața și membrele în el, înfricoșat de moarte din pricina bombardamentelor, atunci pământul e unicul său prieten, fratele său, mama sa; soldatul își geme teama și strigătele, în tăcerea și la adăpostul lui, și pământul le primește și-i dă apoi drumul pentru alte zece secunde de fugă și viață, după care îl cuprinde din nou, și uneori pentru totdeauna.”
Descrierile lui Remarque îmi amintesc de Zola: descrieri dure, tranșante, fără perdea. Dar cum ar putea fi la război dacă nu dur? În multe pasaje autorul critică vehement termenul „erou de război”. Și oare cine sunt acei „eroi de război”? Oare nu sunt și ei niște oameni care luptă și-și riscă viața și nu se gândesc la fapte mărețe, la faimă și proslăvire, în clipa când propria viață le atârnă pe o muchie de cuțit? La fiecare zi care pe front poate fi ultima. Si cui trebuiesc acești „eroi de război”? Obuzele care bubuie, razele de foc care străbat negura, tunurile care mârâie și duduie.
Mi-a dat de gândit pasajul în care tinerii dezbat cine a vrut războiul și de ce ei tineri germani ucid alți tineri și țărani francezi, la fel de nevinovați precum ei.
„-Trebuie să existe oameni care trag foloase de pe urma războiului…
-… Nici împăratului nu-i folosește războiul. Are tot ce-i trebuie.
– Uite că război n-avusese până acum. Și oricare împărat mai mare are nevoie de cel puțin un război, căci altfel nu ajunge faimos. Ia de verifică prin manualele tale!”

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: