Pe Tatiana Vieru am cunoscut-o întâmplător și am realizat cât am pierdut, în acest răstimp, în care nu v-am scris despre ea. La fel ca și multe alte mame din Moldova, s-a văzut nevoită să plece în Italia alături de soț, în căutarea unui salariu omenesc. Continuarea o intuiți foarte bine: „Au urmat anii în care am făcut muncile pe care le fac toate femeile noastre - îngrijitoare de bătrâni și copii.” Anii de muncă însă i-au scos în față adevărata vocație: patiseria. Astăzi, creațiile dulci ale Tatianei Vieru îndulcesc inimile tuturor gurmanzilor de la Roma și poartă label-ul „Torte di Taty” - pe care autoarea nu-l consideră un business, ci mai degrabă un job al sufletului. Drumul a fost lung și greu, însă cu asemenea soț și copii ar înfrunta orice.

Doamnă Vieru, sunteți cu siguranță un model de inspirație pentru multe basarabence plecate la munci în străinătate. Mărturisiți-ne cum v-a întâmpinat Italia pentru prima oară și cât timp v-a luat să vă acomodați într-un cu totul alt mediu de viață.

Visam să ajung la Roma de când eram studentă la Facultatea de Litere. Glumeam zicând că aș vrea să văd Roma și apoi să mor... Era 2000 când toată lumea pleca cu vize sau ilegal după o viață mai bună, departe de casă. Mai întâi a venit soțul și după câteva luni, lăsând copiii în grija mamei mele, am urmat și eu. Roma nu mi s-a părut deloc orașul visurilor, aveam sufletul rupt de dorul copiilor și nu prea reușeam să văd farmecul Orașului Etern.

Au urmat anii în care am făcut muncile pe care le fac toate femeile noastre – îngrijitoare de bătrâni și de copii. Bineînțeles că trebuia să gătesc pentru familiile unde lucram și deseori mai încercam câte o rețetă de dulciuri. Îmi reușea din prima și începea să îmi placă să văd cum dospește aluatul. Pot sta cu orele în fața geamului de la cuptor, să admir miracolul dospirii și coacerii.

Atunci am început să înțeleg ce avea în vedere mama, când zicea că pâinea e un organism viu. Tortul e un fel de pâine mai elaborată!

Dar cum v-ați îndrăgostit de cofetărie? Știm că o considerați întâi drept plăcere și apoi muncă și totuși, a fost dificil să vă transformați vocația într-o mică afacere, ținând cont că vă aflați departe?

După 3 ani, am reușit să aducem copiii lângă noi și atunci am început să fac dulciuri pentru ei. Nu m-au convins niciodată prăjiturile de pachet, alea cu data expirării la câteva luni de la producere.

Îmi plăcea să știu ce ingrediente sunt în ceea ce le dădeam baieților mei. Așa au început experimentări ale diferite rețete, din ce în ce mai complexe. Și deoarece orice sărbătoare sfârșește cu un tort, am început a căuta și aspecte diferite, idei de personalizare a fiecărui tort din familie. Adevărul e că nu am luat niciodată această îndeletnicire ca pe o posibilitate de câștig.

Într-o zi, am văzut un tort frumos (o machetă) într-o vitrină și am ramas cu ochii tipăriți pe ea: cum erau executate acele flori dulci și cum aș fi putut să fac eu asta? Am ajuns acasă, am pornit calculatorul și am zis: Mister Google, te rog să îmi spui.

Au urmat căutări și experimente, ore de stat pe forum-uri unde se întâlneau persoane cu același interes. Într-o zi am îndrăznit și am încercat așa-zisa pastă de zahăr. A fost dragoste la prima atingere. Ascultătoare și maleabilă, puteai să îi dai forma pe care ți-o doreai!

Vă mărturisesc că am rămas uimită de frumusețea decorațiilor florale pe care le modelați din zahăr. Unde ați deprins această artă?

Florile sunt pasiunea mea mare (sunt atrasă de tot ce e frumos și colorat: flori, dantele, haine, papuci, bijuterii, bibelouri).

În orele de căutări, am dat peste arta decorării cu flori dulci, asta depășește ceea ce numim noi tort. Am nimerit ca Alice într-o altă lume, am căutat și comandat online ingredientele și utensilele de care aveam nevoie pentru a încerca (nu eram sigură că voi reuși) și am încercat.

Eram bucuroasă ca un copil când am scos primul trandafir din mânuțele mele! Și așa povestea continuă. Am de învățat multe, din reviste, emisiuni, master-class-uri în privat cu campioni de Sugar Art. E  un cerc continuu de căutări, experimentări și probe.

Pe lângă satisfacția spirituală pe care v-o aduce, vocația de cofetar nu e deloc simplă. Mărturisiți-ne care sunt cele mai mari dificultăți ale meseriei.

Eu îmi urmez visul și afacerea m-a prins ea în acest drum al meu, mai întâi o cerere, apoi alta, au urmat propuneri de colaborări cu restaurante românești, cofetării pentru care fac doar decor. Așa m-am trezit, într-o zi, într-un val pe care nu l-am căutat anume, continuând să fac ceea ce îmi place. S-a întâmplat, m-a prins și acum sunt aici, în valul ăsta.

Pare că visul din sertar a ieșit și m-a învăluit. Ce urmează? Vom trăi și vom vedea!

Dificultățile cele mai mari sunt căutarea ingredientelor particulare. Aici, spre exemplu, nu veți găsi vișină în suc propriu sau lapte condensat fiert, pe care le aduc din țară; dar și pasta de fistic de calitate, sau o ciocolată mai calitativă pentru umplutură.

E o muncă realizată cu oamenii, iar oamenii fiind diferiți, nu întotdeauna se potrivesc cu tine. Încerc să înțeleg bine atât „moftul’’ omului, cât și bugetul de care dispune pentru a reuși să le împac pe ambele.

Cine sunt astăzi clienții arătoaselor prăjituri „Torte di Taty”? Ați reușit să depășiți concurența băștinașă și să atrageți publicul italian?

Cine sunt clienții mei? Sunt oameni care nu vor un simplu tort sau prăjitură pentru evenimentul lor, care nu se mulțumesc cu prăjitura de lungă durată, la pachet, persoane care caută ceva „special” și personalizat, majoritatea români (de pe ambele maluri ale Prutului), bineințeles – italieni, dar și alte naționalități emigrate aici.

Aveți un secret de management al timpului, ori cum le reușiți pe toate atât de frumos?

Nu am un secret. Obosesc și eu uneori, dar am un soț care mă susține și, când poate, îmi dă o mână de ajutor la cumpărături, livrări. Eu nu prea reușesc să cer ajutor (cred că îmi vreau titlul de Wonder Woman).

Știm că țineți la fiecare lucrare la fel ca la propriii copii și totuși, care dintre torturile create v-a rămas în suflet pentru totdeauna?

Da, țin la fiecare tort în parte, nu am capacitatea de a alege unul în particular și dacă aș fi întrebată despre care e cel mai frumos, încă nu l-am făcut. Încă am de învățat și sunt departe de perfecțiune, dar iubesc ceea ce fac și asta e o motivație serioasă, cred!

Admiteți că ați putea reveni în Republica Moldova pentru a vă continua această frumoasă vocație? 

Nimic nu este bătut în cuie și definitiv în viață, așa că nu aș exclude total posibilitatea unei reîntoarceri în țară. Ani în urmă, când am adus copiii încoace, am hotărât pentru ei. Nu o pot face încă o dată, atunci am semnat un fel de asumare pe viață, să fiu acolo unde vor fi ei și deocamdată locul nostru e aici.

Sunteți o femeie nu doar extrem de talentată, ci și nespus de frumoasă. Ce ingrediente ascunde frumusețea dumneavoastră?

Frumusețea… Nu m-am considerat niciodată frumoasă. Cred că adevărata frumusețe vine din sufletul nostru, din dragostea de viață care emană o lumină pe chipul nostru, ușor de confundat cu frumusețea.

Am învățat să mă iubesc și să ma accept așa cum sunt. Îmi șlefuiesc defectele să nu prea fie colțuroase și să taie, am grijă să îmi ascult inima, încerc să nu mă privez de ceea ce iubesc, nu permit nimănui să-mi spună cât valorez și asta aș spune și altor femei: nu alergați după modele care nu vă aparțin, nu permiteți nimănui să vă spună cât valorați sau ce sunteți sau nu în stare să faceți, ascultați-vă sufletul și aveți grijă de el – este unicul lucru pe care îl puteți îmbunătăți în timp, restul e trecător…

Vă mulțumesc nespus pentru acest interviu și pentru felul în care ați încheiat dialogul nostru. Vă urăm succese mari și multă sănătate.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: