În urma unui studiu realizat în 2019, Organizația Mondială a Sănătății anunță că, la fiecare 40 de secunde, o persoană moare prin suicid. Cifrele crude ale statisticii arată că numărul acestor persoane este în creștere.

După tragedia ce s-a întâmplat zilele trecute la Ialoveni, când un tânăr de numai 16 ani a decis să-și curme existența sărind de la înălțimea unui bloc, mi s-a deschis o rană ce, după cum credeam eu, se închisese demult.

Am pierdut, în împrejurări similare, câțiva ani în urmă, o colegă de liceu. O fată frumoasă, deșteaptă și prietenoasă. Îmi era, țin minte, foarte greu să realizez că fata aia cu care împărțeam chiflele la bufetul școlii, cu care râdeam zgomotos în pauze și pregăteam cele mai amuzante scenarii de sărbătorile liceului, zăcea în sicriu și noi nu-i puteam consola în nici un fel părinții.

Au sărit toți să judece băiatul de la Ialoveni, exact așa cum, cinci ani în urmă, s-au găsit și printre prietenii mei voci care au acuzat-o pe fosta mea colegă de egoism și lipsă de empatie față de părinți. Că doar, se știe, toți știu cum e mai bine și mai corect să trăiești, respectiv, toți știu mai bine cum trebuie să mori corect. Toți cei care n-au fost o secundă la marginea prăpastiei și habar nu au ce simți atunci când ești gata să pășești în gol.

Tendința de a da vina pe cel mort vine din neputința și durerea, frica și oroarea pe care o resimte fiecare din noi, în mod firesc, când cineva drag decide să plece din viață și ne provoacă o enormă suferință. Pentru părinții colegei mele viața nu a mai continuat să fie la fel. E un efort inuman, continuu, de a face impresia că trăiesc, în speranța că o vor visa la noapte. E cumva de înțeles revolta lor  neputincioasă în fața tragediei de a-ți înmormânta propriul copil.

Mă tulbură, însă, de fiecare dată, să citesc comentariile străinilor despre omul plecat pentru totdeauna dintre cei vii. Ei de unde știu cum a trait omul acela? Li se pare că e foarte ușor și că pleci așa, pur și simplu, dintr- un moft? Cel ce s-a sinucis e laș? Dar cum să nu, ia imaginați-vă pentru o clipă că trebuie să pășiți în gol de pe marginea unei clădiri de douăzeci de etaje. Vi se pare ușor? Aveți idee cât de mare e disperarea unui om ce face pasul decisiv sau preferați să-l catalogați drept laș?

Sinucigașii nu sunt lași. Ei sunt niște oameni absolut nefericiți care nu și-au putut duce greutatea sufletească decât până într-un moment. Este absolut irelevant motivul din care decid să plece. Este absolut inutil, dacă nu de-a dreptul mârșav să fie blamați și judecați pentru gestul făcut.

Ceea ce contează în asemenea momente este faptul că acest om a trăit printre noi și noi nu i-am observat starea interioară. Majoritatea covârșitoare a sinucigașilor emit, până a face pasul fatal, anumite semnale, chiar strigăte disperate de ajutor. Fie prin intermediul rețelelor de socializare, fie în discuții cu prietenii, fie în timpul certurilor cu părinții sau profesorii- aceste semnale se emit, dar, adesea, se sting în gol. Pentru că nimeni nu le ia în serios și le cataloghează drept sete de atenție, manipulare sau mofturi.

Ce ar fi fost dacă acest tânăr, sau prietena mea, sau măcar jumătate din cei 800 000 de persoane ce, la nivel global, mor anual prin suicid ar fi fost ascultați, li s-ar fi acordat ajutor sau li s-ar fi validat stările interioare și problemele ce îi apasă? Dacă ar fi înțeles că există oameni cărora le pasă de ei? Poate că ar fi trăit și azi.

Un cuvânt bun, o îmbrățișare, o oră petrecută ascultând necazul cuiva este un bine nemaipomenit pe care îl putem face pentru aproapele nostru, dacă tot o ardem cu religia și suntem ferm convinși că Dumnezeu va trimite un suflet și așa tare chinuit, în iad. Dar poate că Dumnezeu e mai uman decât ne putem imagina? Poate e mai uman ca noi?

Din păcate, societatea noastră este absolut indiferentă la durerea străină, sau se limitează la blamarea omului pentru că îi vin în cap astfel de gânduri. „Mofturi, aere, prostie, lașitate”- atâta putem și atâta spunem. Iar după ce se aruncă ultimul pumn de țărână peste sicriul din groapă, aruncăm și noi cu ultimele învinuiri și uităm că a existat cândva acest om.

Distribuie articolul: