Bună dragul meu,

Știu că te dor ochii de atâta citit. Tu nu dormi în aceste momente de răscruce din viața mea. Tu taci când eu sufăr. Tu cânți când eu plâng. Te iubesc atât de mult, cu toate că încă nu te cunosc. Fizic nu te știu, dar cu sufletul te-am dezbrăcat de atâtea ori. Îți știu ochii senini și gândurile împrăștiate.

Te știu supărat și visător. Te știu zâmbăreț, elegant, te știu rafinat.

Te iubesc. Te iubesc pentru că mă vei fi ales. Pentru o viață. Te iubesc pentru că știi să vorbești despre afaceri cu tata, despre vreme cu mama, și să-mi alinți, atât de frumos, nepoțica.

Ești idolul vieții mele. Te-am creat din închipuiri, năzuințe, mofturi… Ești aici, acum, prezent. Simt atingerea ta ce mă face să tresar de fiecare dată. De parcă am fi copii, de-o viață.

Avem o cale lungă de parcurs de azi înainte. Eu – cu tine în gând și tu – cu cărțile. Prefer să mi te desenez studios și încrezător. Cred că știu toate văgăunile sufletului tău mare și încâlcit. Știu că ai frici. Te temi de extreme. Ție îți place muzica clasică și baletul. Ție îți plac plimbările lungi și cum joacă razele soarelui pe fața ta. Oh, pe fața ta frumoasă. Forma nasului, conturul buzelor, toate îmi amintesc atât de bine de un fiu. Un fiu din viitor.

Ești totul. Ești mare și nisip, ești cetate, statuie, brad, ești cântec, ești… om… ești leagăn de dorințe. Ce-mi place cel mai mult la tine este că ai principii bătute în cuie, or, tu nu superi niciodată oamenii. Tu posezi o întreagă știință despre cum să spui lucrurile elegant. Tu ai o părere despre toate. Tu știi ce înseamnă alb. Știi ce înseamnă negru. Tu știi să iubești. Tu nu știi să urăști. Decât, poate, uneori, teroriștii… dar tot tu mă convingi că ei sunt bolnavi, nu răi.

Tu știi să mă faci. Să mă compui. Să mă construiești. Să mă reconstruiești. Sunt puzzle-ul tău colorat. Azi rea și mâine – cuminte. Știi să te joci cu mine de-a rațiunea și de-a stimularea.

Dacă ar fi să-ți dedic o carte, aș scrie un întreg capitol despre cum mă motivezi. Tu nu mă faci mai bună, tu mă faci alta. Mă faci să vreau să gândesc, să mă machiez, să alerg, să dansez… să generez frumosul. Să am demnitate, să am bunătate și sentimente față de frunza, pe care o văd căzând de la geamul meu de la etajul 13. „E o prostie să ai superstiții”, o să-mi zici tu și o să ne mutăm în casa fericirii, la 13.

Te cred. Cred fiecare cuvânt. Cred când spui că sunt frumoasă. Când spui că sunt capricioasă și când spui că tata m-a alintat atââât de tare.

Tu știi că niciodată nu m-am priceput în vinuri. De asta mă plimbi disperat printre rafturi și-mi tot povestești despre balauri și feți ce au creat aroma și apoi – gustul. Ascultându-te anticipez seara ce va urma. Gândul îmi zboară la lumânări, vin sec, Ceaikovski, Nietzsche, dragoste, cafea. Mirosul tău în oficiul meu.

Ești prietenul meu adorat. Un prieten care mă tot alungă din casă. „Haide, tu, că nu te-ai văzut cu fetele de 7 zile și devii fioroasă dacă nu stai să le povestești.”

Mă enervezi. De ce ești perfect? Doamne, de ce ești tu perfect și eu nu? Zici că doar împreună devenim perfecți. Nu, tu ești perfect la muncă, tu ești perfect la sport, tu înoți perfect, tu cânți la pian perfect și iubești perfect.

Nu te înțeleg. Când vorbești matematică. Care integrale în market? Unde ai văzut tu logaritmi în zborul cu avionul?

Unde sunt hotarele tale? Care e întinderea paradisului cu denumirea „tu”? Unde sunt limitele pe care le văd de-atâtea ori la cei din jur… Unde te termini tu și unde încep eu? M-am pierdut în spațiu. Sunt pierdută în tine.

Găsește-mă.

Fără tine sunt alta. La naiba, fără tine sunt antisocială! Fără tine nu cânt. Nu ador.

Spui că mă iubești. Atunci de ce nu vrei să stai mereu cu mine? De ce nu stai acum cu mine? Spui că toate au vremea lor. Așa e.

Te aștept,

Distribuie articolul: