Bestseller international, nominalizat la Premiul Pulitzer, cartea a fost ecranizata in 1991, cu Sally Field si Alfred Molina in rolurile principale. Traducere de Mihaela Negrilă. Romanul a fost în anul 2018 de editura Polirom din Iași.

 

În avionul care o duce la Teheran – împreună cu soțul ei de origine iraniană, Moody, și cu fiica sa de patru ani, Mahtob – pentru o vacanță de două săptămâni, Betty are sentimentul că a facut o greșeală ireparabilă. Câteva zile mai târziu, viața ei devine un coșmar: Moody se transformă într-un temnicer, ținându-le prizoniere într-o țară unde femeile sunt aproape sclave, iar americanii sânt disprețuiți. Betty nu-și mai dorește decât să se întoarcă amândouă acasă în Statele Unite, să părăsească această țara sfâșiată de război și tradiții arhaice, o lume haotică, în care femeile trebuie să îndure fel de fel de umilințe. O poveste adevărată și fascinantă despre dragoste maternă, disperare si curaj pe fundalul unei situații politice de criză.

Moody relatează istoria vieții iraniene a familiei tipice din țară în care și-a început vacanța. Condiții insalubre de trai, mâncare prost gătită, cu gândaci în orez, tradiții arhaice în care bunica Hajji e foarte supărată din cauză că nu e acoperită.

Moody era medic respectat într-un oraș din Statele Unite. Deși acolo cunoscuse succesul plus igiena era importantă, acesta observat în casa familei sale, care plutea prin casă ori de câte ori Ameh Bozorg hotăra că era necesar să alunge deochiul. Asta se făcea prin arderea unor semințe negre, urât mirositoare, într- osită pentru gătit la aburi, un vas metalic cu găuri care semăna cu o strecurătoare. O astfel de sită este esențială pentru prepararea orezului în stil iranian.

Moody povestește despre diferențele culturale. Nu erau cârpe pentru șters vasele sau mănuși de bucătărie; iranienii le ignoră existența. Nu era hârtie de copt sau folie alimentară; iranienii folosesc ziar.

O carte inspirată din fapte reale. O carte în care aflăm ce înseamnă o viață iraniană, unde condiția femeii lasă de dorit.

O dramă emoționantă, fascinantă, tulburătoare. – The New York Times Book Review

 

Fragment din cartea „Numai cu fiica mea” de Betty Mahmoody si  William Hoffer

„Fiica mea moțăia pe locul ei de la geamul avionului de pasageri al companiei British Airways, buclele ei castanii-roșcate încadrându-i chipul și căzând în neorânduiala până mai jos de umeri. Nu fuseseră tunse niciodată. Era 3 august 1984.

Scumpa mea copilă era epuizată după călătoria noastră prelungită. Plecaserăm din Detroit miercuri dimineața și, în timp ce ne apropiam de sfârșitul acestei ultime etape a călătoriei, soarele răsărea deja într-o zi de vineri.

Soțul meu, Moody, și-a ridicat privirea din paginile cărții sprijinite pe burta lui. Și-a impins ochelarii în sus, pe fruntea cu început de chelie.

– Ai face bine să te pregătești, a zis el.

Mi-am desfăcut centura de siguranta, am insfacat poseta si m-am îndreptat, pe culoarul ingust, catre toaleta din partea din spate a avionului. Insotitoarele de zbor strangeau deja gunoiul sau se pregateau pentru primele etape ale coborarii noastre.

Asta-i o greseala, mi-am zis in sinea mea. De-as putea sa cobor chiar acum din avionul asta. M-am încuiat  în toaletă, m-am uitat in oglindă și am vazut o femeie aflata pe punctul de a intra in panica. Tocmai implinisem 39 de ani si la varsta asta o femeie ar trebui sa fie stapana pe viata ei. Ma intrebam curn de-am pierdut controlul.

Mi-am retușat machiajul, încercând să arăt cât mai bine și să-mi ocup mintea cu ceva. Nu voiam să mă aflu aici, dar eram, așa că acum trebuia să mă descurc. Acasă, în Detroit, Mahtob ar începe grădinița la o școală Montessori din suburbii. Moody s-ar adânci în munca lui. Ne-am apuca să lucrăm la casa visurilor noastre. Pur și simplu rezistă săptămânile astea două, mi-am zis.”