La cei 65 de ani ai săi, mătușa Elena, o femeie robustă cu un batic verde legat după ceafă, îmbrăcată într-o bondiță ferfenițată măsoară la pas toloaca din fața ogrăzii. Ține subțioară un lighenaș albastru, crăpat într-o parte, plin cu grăunțe. În încercarea disperată de a ademeni toate moțatele spre boabele aurii își arcuiește vocea și le strigă până răgușește. După ce toate grăunțele au fost împrăștiate peste pământul acoperit de iarba uscată și bătută de atâta umblătură, femeia își strânge victorioasă lighenașul gol la piept și se întoarce cu pași repezi spre casă.

(…)

Mâinile crăpate pe alocuri chinuie cu iscusință țolul. După ce l-a ros bine pe o parte, își face vânt, și cu o singură mișcare îl întoarce pe partea opusă. Iar înmoaie peria în lighean, iar o plimbă peste dungile roșii, verzi și negre.

O analizez dintr-o parte. Încet, parcă nevrând s-o întrerup din lucru o rog să-mi povestească despre viața pe care a trăit-o. Se îndreaptă de spate. Îi privesc fața brăzdată de riduri fine, și văd cum ochii albaștri se aprind într-o lucire tinerească.

-Of, of, of… Am trăit și eu ca toată lumea. Pe unde mai bine, pe unde mai greu. Tare am vrut să fiu artistă. Încă de mititică, mă suiam pe taburetcă și cântam cât mă țineau plămânii. Pândeam să nu fie nimeni acasă, că dacă mă auzea mama îmi zicea să închid gura că o doare capul. Țin minte că era prin clasa a opta când am spus la școală că vreau să fiu și eu o Tamara Ciobanu, o Maria Drăgan. Au râs colegii de s-au prăpădit. Spuneau că dacă mă sui eu pe scenă, crapă scândurile. Alții au zis că n-o să mă încapă ia și catrința de grasă și-s… Ei, vremuri…

Soarele din ochii albaștri dispăru. Femeia se aplecă din nou asupra țolului. O priveam cu tristețe, simțindu-mă vinovată de amintirile pe care i le-a adus întrebarea mea.

-Ei da să știi că viața îi așa făcută că îți ia cu o mână, da cu alta îți dă, – continuă mătușa Elena cu optimism în voce. -Când au început să apară copiii, nu mi-o mai fost gândul la cântat. Da dacă să-ți spun așa, pe secret, când luam pelincile și le scoteam afară să le fierb, porneam radiola ceea din cui. Deseori auzeam acolo cântece populare. Le știam pe de rost. Închideam ochii, de aici frecam pelincile, de aici cântam și îmi închipuiam cum stau eu pe o scenă mare-mare, cum oamenii mă aplaudă și cum la sfârșit vin acasă cu un braț de flori.

Scuturând peria peste ligheanul în care mai rămăsese doar un pic de apă, mătușa Elena a luat țolul gata spălat și l-a înșirat pe gard.

Continuarea o citești pe AGORA.md

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: