Chiar și cea mai neînsemnată viață poate deveni una care va răsturna istoria unei întregi familii. Chipul care a devenit muza unuia dintre cei mai talentați pictori olandezi, Johannes Vermeer.

Ea nu a fost decât o slujnică, o adolescentă ajunsă a fi cuprinsă de culorile văzute pe masa stăpânului casei. Ea nu face decât curat, spălat, ordine și îndeplinește poruncile pe care le aude, mai că spuse automat, fără pic de căldură. Așa era orânduiala secolelor în care femeile, de rangul eroinei noastre, era masa ceea gri, plebea needucată și lipsită de sens.

Griet, perla acestei istorii este diferită. Ea a crescut în brațele unui tată care i-a arătat frumosul, căldura, așa cum a putut el mai bine, mai ales în condițiile unei sărăcii lucide. Ea vede dincolo de culorile evidente ale norilor, ea este „bolnavă” de calitatea mea preferată: curajul!

„Am lăsat cu părere de rău bocceluța să cadă în gaura întunecoasă, gândindu-mă la pietrele pe care Agnes, Frans și eu le aruncasem în canal, ca să-i lovească pe ”monștri”. Lucrurile mele au bufnit, izbind podeaua din lut. M-am simțit ca un măr care-și pierde fructele…”

Eroina noastră crește împreună cu ascensiunea curiozității sale, ale dorinței de cunoaștere, de înțelegere a lumii dincolo de cuvinte. Ea lasă lumina să pătrundă în cameră, pur și simplu spălând ferestrele. Poate să pară naiv și preistoric, dar înainte nu se prea spălau ferestrele.
Între maestru și noua lui sursa de inspirație se creează o legătură imediată, tacită, una care stârnește gelozia celorlalte femei din casă. De ce ea și nu soția îi este atât de apropiată, ce poate să știe sau să vorbească o analfabetă?! Relația lor de admirație reciprocă devine un păcat în ochii unui oraș întreg, nemaivorbind despre familia care tolerează afinitatea lor. Chiar dacă inspirația celor doi a creat multe picturi frumoase și cunoscute de o lume, a fost de neconceput să fie acceptată de frustrările acumulate sub același acoperiș.

„M-am uitat încă o dată la tablou, dar studiindu-l așa de intens, am simțit cum ceva îmi scapă. Era ca și cum priveam o stea pe cerul nopții – dacă mă uitam la ea direct, aproape ca n-o vedeam, dar dacă o priveam cu coada ochiului devenea mai strălucitoare…”

Pentru cei care caută o lectură în care să descopere nu doar emoții, ci și culori, dialoguri despre lumină, figuri sau picturi care te vor face să te simți incomod, Chevalier este generoasă cu un tumult debordant. Eu am găsit o istorie care este executată A la Carte! Cum se maschează urât manipularea, întrucât ea este omniprezentă, orice cititor îi va simți izul neplăcut. Cum este tratat adevărul și prejudecățile seculare, fiecare personaj stă de strajă unuia dintre cele două. Am rămas încântată de maturitatea lui Griet și rațiunea clară, pe care și-a asumat-o în cel mai dificil moment din viața ei. Atunci când nimeni nu i-a luat apărarea, când lumea ei s-a năruit, ea a fost eroul ei de care avea nevoie.

Am citit multe păreri, post lectură, care au fost atât de pestrițe, încât am înțeles un adevăr simplu, ori cartea o să vă cucerească, ori va lasă senzația de uscat în gânduri. Totul depinde de un singur lucru: vă place sau nu pictura. Și nu este nimic colțuros în acest lucru. Arta este un domeniu atât de vast, toți au dreptul să prefere ce iubesc, mai puțin ce este la modă sau de ultim răcnet.
Mai zic încă puțin ce mi-a plăcut. Toate personajele, absolut toate, motivația lor, caractere mârșave sau mai puțin, și faptul că autorul a reușit să identifice gradual plusurile și minusurile fiecărui dintre cei prezenți, foarte atent.
„Fata cu cercel de perlă” este nimic altceva decât o „scuză” perfectă pentru a ne vorbi despre frumos și veșnic, despre dragoste, în toate formele pe care aceasta o poate lua. Probabil, și tind să afirm cu încredere, această carte este una dintre cele mai Cu Sens și Bune citite de mine în ultima vreme.

„El vedea lucrurile într-un fel aparte, cum nu le vedeau alții, încât orașul în care trăiam de când mă născusem părea o altă localitate, iar o femeie devenea frumoasă prin lumina de pe fața ei”

„Nu-ti fie teama, tata, i-am șoptit în timp ce mama îl prezenta pe Pieter unui vecin, n-ai să mă pierzi.
– Te-am și pierdut, Griet. Te-am pierdut din momentul în care ai devenit slujnică.
M-am bucurat că nu poate vedea lacrimile care-mi țâșneau din ochi”

„Șovăisem fiindcă nu voiam să mint, dar nici nu voiam ca el să știe. Aveam parul lung și sălbatic, imposibil de îmblânzit. Când era descoperit, părea să aparțină altei Griet – o Griet care stă pe o alee singură cu un bărbat și bărbatul nu e atât de calm, și pașnic, și de curat ca Pieter. O Griet ce seamănă cu femeile care cutezau să-și descopere capul. De-aia îmi țineam părul complet ascuns – să nu se vadă nici o urmă din acea Griet”

„Mi-am încetinit pasul. Ani de cărat apa, de stors fufele, de golit oalele de noapte, fără nici o șansă de frumos, sau culoare, sau lumină în viața mea, s-au desfășurat în fața ochilor mei ca o priveliște unde, în depărtare, se zărește marea la care însă nu poți ajunge niciodată. Dacă nu aș mai putea să lucrez cu vopselele, dacă n-aș mai fi putut să stau lângă el, nu știu cum as fi putut continua să mai lucrez în casa aceea…”

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: