În cartea Valeriu Gagiu: filmul unui destin: antologie,  apărută la editura Pontos, din Chișinău, în anul 2018, sunt incluse un set de articole, studii, recenzii, referințe critice, portrete evocări și altele. Astăzi, vă prezentăm un articol a scriitorului Andrei Strâmbeanu.

Valeriu Gagiu a fost primul orășean basarabean pe care l-am cunoscut la Chișinău. Deși, ca vârstă, era aproape de noi, cei din generația șaizecistă, vorbea la fel de bine româna și rusa. Noi, cei veniți de la „coada vacii”, cum ne numea el cu infatuare de citadin, aveam probleme cu limba rusă. Nu voi uita cum, fiind student al facultății de istorie la Insitutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, pe la sfârșitul  anului întâi, Kira Alexandrovna, profesoara de limbă rusă, într-o zi mi-a spus: Andriușa, felicitările mele. Azi ți-am pus nota doi. Până atunci avusesem numai nota unu. Iată de ce, pentru mine, el era cineva. Se alipi cu dragoste de cenaclul nostru literar, botezat de subsemnatul, Mugurii, condus (mai bine zis, supravegheat, dar noi nu știam asta) de tânărul pedagog Ion Podoleanu. Editam sistematic gazeta de perete.

[…]

Gagiu, un tip sangvinic, bun cunoscător al literaturii ruse și franceze, ne vorbea cu însuflețire de Baudleaire, Rimbaud și Nicolae Labiș, cu care, conform afirmațiilor poetului bucureștean, Alexandru Andrițoiu, semăna ca două picături de apă.

[…]

Într-o discuție aprinsă, pe proaspăta Alee a Clasicilor, i-am demonstrat că cunosc mai bine ca el literatura clasică română. (Asta se datora faptului că unchiul meu, părintele Andrei Cerimpei, care avea 4 copii la studii în București, în 1940, când se refugiase peste Prut, ne lăsase bogata sa bibliotecă). Orgolios, Gagiu se răsti la mine:

– Bă, tu știi cu cine vorbești? Eu seamăn cu Labiș! Sunt născut în Chișinău, exact la ora 17 și 15 minute, în sanatoriul-maternitate  privat al doctorului Rudolf Kurț din strada Ieșilor nr. 17 (Actualmente, str. Nicolae Iorga). Tu unde a-i fost fătat, de te crezi așa deștept?

– Eu am fost fătat, cum zici tu, pe vremea coasei, într-un lan de grâu. Chiar pe o miriște, zicea tata. Pe mama au ajutat-o să nască niște femei din satul nostru, Fântâna Albă. Sărmana, striga atât de tare, că răsunau văile din jur. Asta se întâmpla pe la chindie, exact la ora 17 și 15 minute. Desigur, n-am fost dus acasă cu tramvaiul, ci cu trăsura noastră plină de grâu proaspăt cosit. Îmi plăcea atât de legănatul trăsurii, încât strigam: „Mulțumesc, domnule doctor Kurț!”

Om cu simțul umorului, Gagiu îmi strânse mâna, exclamând:

– Bă, să știi că-mi placi!

M-a invitat apoi să luă loc pe o bancă, în fața bustului lui Nicolae Milescu Spătarul. Aproape în șoaptă, în fața bustul lui Nicolae Milescu Spătaru. Aproape în șoaptă, mi-a citit noua sa poezie, scrisă în 1956 și care se intitula „1956”. În opinia mea, această capodoperă stă mult peste poezia lui Labiș, plină de comunism. Nimeni, în toată literatura română, de la Scrisoarea a III și Doina lui Eminescu și de la Limba noastră a lui Mateevici nu a mai scris așa ceva, pentru care autorul, cu siguranță, ar fi înfundat Siberia sau ar fi fost împușcat.

1956
La Poznan și la Stalinvaroș
Strigau:„Săriți în ajutor, tovarăși!”
Și, ca un secol înapoi, trupele cazace,
Cu sabia, tăind în frați, făcură pace.

Hai, cântă tu armonică, tu balalaică cu trei strune,
Cântați-i voi lui Laszlo Rajk, prohodul să-i răsune.
Și povestiți cum ascundeau muniții prin altare
Rebelii polonezi și frații lor, maghiarii;
Cum o studentă, cum o biată fată,
A fost și-n chiloței de arme căutată,

Și cum colegii ei, un grup mai curajos
I-au spânzurat pe comuniști cu capu-n jos;
Cum ștreangul li s-a pus apoi și lor în fugă,
Când îl citeau pe Piotefi și pe Mițckiewcz ca pe-o rugă.

Să fie oare tot ce-a fost doar un scandal, o poznă?
O,nu! Să nu-i uităm pe cei căzuți la Poznan!
Când sfânta jertfă ne călăuzește,
Lumină să luăm din focul Budapestei.

 

Valeriu Gagiu e cunoscut ca un mare cineast sovietic, din Moldova. Filmele sale, în care figurează, la început, ca scenarist, apoi ca regizor: Omul merge după soare, Gustul pâinii, Când se duc cocorii, Zece ierni pe o vară, genialul documentar Acum e singur, (despre un om fără ambele palme, dar care poate face mai mult ca noi, cei sănătoși) i-au adus o reputație europeană. S-a învrednicit de cele mai prestigioase premii, și distincții de stat naționale și internaționale. Gagiu devenise celebru încă de pe când era student în anul doi la ВГИК, cu filmul Omul merge după soare. Prestigioasa revistă Искусство Кино scria despre Școala Gagiu de kinodramaturgie. Datorită lui, în primul rând, Studioul Moldova-Film devenise unul din cele mai bune studiouri din URSS.

Dar problema Basarabiei românești, care continuă să fie un conflict înghețat încă din 1812, când, după Pacea de la București, spațiul dintre Nistru și Prut a fot cedat de Imperiul Otoman Rusiei Țariste, strica și mai continuă să strice somnul oamenilor Moscovei de la Chișinău. În 1970, plenara CC al PCUS din aprilie, îl demite pe Leonid Mursa din postul de director al Studioului Moldova-Film. Filmele lui Valeriu Gagiu: Omul merge după soare, Gustul pâinii, Când se duc cocorii, Zece ierni pentru o vară sunt interzise pentru difuzare și puse la sertar pe timp de 20 de ani. Cineastului i se aduc grave învinuiri de naționalism, denaturarea adevărului istoric, nostalgia după trecutul românesc. Filmele sale sunt declarate subversive, străine ideologiei comuniste. I se permite să filmeze doar filme de factură istorico-revoluționară.
Filmele lui suntdeclarate subversive, străine ideologiei comuniste. Moscova, care mai înainte îl aprecia ca pe un talent de excepție, de mare viitor, n-a ridicat un deget în apărarea sa. Știa că în RSSM exista o opoziție tacită, dar periculoasă, despre care mass-media sovietică nu sufla un cuvânt, pentru a face impresia că tot norodul moldovenesc e loial și fericit. Însă, în pofida cenzurii și prigonirii, nemulțumirea norodului străbătea în toate genurile de art: în literatură, muzică (mai cu seamă cea populară), pictură și cinematografie. În fiecare cadru din filmele lui Gagiu se simte această opunere față de regimul comunist și o nostalgie  sfâșietoare după trecută românesc.

Valeriu Gagiu însă n-a disperat. Producea pe bandă filme de factură istorico-revoluționară, bazându-se strict pe documente autentice. Dacă rgimul sovietic trebuia să-l pedepsească pe acest cineast indezirabil cu închisoare pe viață, apoi trebuia s-o facă anume pentru filmele sale de factură istorico-revoluționară, comandate de stat. Ducând o viață dublă ca noi toți, pentru a nu fi învinuit de nostalgie după trecutul românesc, Gagiu mergea pe veridicatatea documentelui de arhivă și, fără să vrea, sau, poate, intentționat – asta n-o vom ști niciodată – ne-a arătat fața odioasă a regimului totalitar, stalinist.

Or, Valeriu Gagiu nicidecum nu putea să pășească pe calea cea dreaptă. De ce? Fiindcă la vârsta de 6 ani, în 1944, a fost martorul unei scene monstruoase, pe care nu trebuie s-o vadă nimeni, cu atât mai mult un copil. Într-o zi, după intrarea trupelor sovietice în românia care, între altele, se eliberase singură de sub ocupația germană, în casa din satul Movilița, de lângă București, udne se refugiaseră familia lui, năvălește un soldat sovietic, beat, cu intenția de a o viola pe maică-sa sau pe sora ei. Tatăl, fiind de față, sare și salvează femeile. Îl întreabă în rusește pe violator, dacă e eliberator sau ocuapnt? Rusul îi răspunde mirat: De ce n-ai spus deodată că ești de-ai noștri? 

Se pornește spre ieșire. Dar se răzgândește. Se întoarce înapoi, îl lovește cu patul armei în cap, apoi pleacă. Însângerat, tatăl lui Gagiu cade și moare. O scenă abominabilă care l-a marcat pentru toată viața pe Valeriu Gagiu. Iată de ce, chiar în primul său film artistic, din 1961, Omul merge după  soare, film apreciat de specialiști ca un moment crucial în cinematografia sovietică, apare scena în care eroul principal, minorul Sandu, vede cum o fată duce în mână trei baloane mari: unul roșu, unul galben și unul albastru – tricolorul românesc, proiectat pe cerul albastru al Chișinăului.

Consecințele au fost dure și nu s-au lăsat așteptate: „De ce omul sovietic să meargă după soare și nu după partidul comunist?” se întrebau indignați cei de la CC. Valeriu Gagiu a fost și rămâne mai mult decât un poet și cineast de excepție.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: