Până nu demult, mama m-a tot bătut la cap să nu am încredere în nimeni. Cică, om de mare încredere nu există. Mamei rareori i-am dat ascultare. Dăunăzi, bunica mi-a șoptit destul de conspirativ: „Până nu vezi, să nu crezi. Să fii hâtră, draga mămucii!” Nu știu sigur la ce s-o fi referind, dar am certitudinea că mă voi prinde într-o zi.

Ai simțit? Certitudinea că după iarnă urmează primăvară îți declanșează un soi de calm. Fermitatea că la antrenamentul de azi vei fi la fel de bună ca ieri (cel puțin) îți zmulge un soi de mândrie. Iar încrederea că visul de azi va fi realitatea de mâine te energizează grozav.

Evident. Fiindcă tu știi ce știi. Tu știi ce poți. Tu știi cine ești. Iar lipsa de îndoială îți declanșează siguranță și speranță. În tine, cea de azi. În tine, cea de mâine.

Oare încrederea în ceilalți este la fel de neîndoielnică, la fel de inofensivă? Sentimentul de convingere că unei persoane îi poți încredința orice vorbă, oricare însărcinare e un sentiment la fel de liniștitor, la fel de stimulator? O fi existând oameni de mare încredere?

Și da, și nu.
La momentul sau locul potrivit, mama mereu avea grijă ca eu să aud că în oameni mai bine să nu ai încredere fără rațiune, oarbă. Că vreunul, vreodată, oricum te va trăda. Că relațiile, prieteniile cu ochii legați sunt susceptibile de trădare. Mai mult, sunt pasibile de situații care îți pot amenința liniștea sau chiar securitatea. Eh, mamele astea!
Mamei rareori i-am dat ascultare. Ori de câte ori îmi arunca vreo privire dojenitoare, știam că urmează o lecție de viață. Știi tu, lecție din aceea, de la care mereu vrei să chiulești. Și o făceam.

Individual abordând, mai ușor cred că există persoane în care te poți baza. Eu dacă nu dau credit de încredere oricui cu care interacționez, nu pot funcționa. Eu cred în mine. Și vreau să cred în oameni. Vreau să cred că noi, oamenii, suntem demni de încredere. Că noi, da, putem lua prin surprindere, dar nu putem dezamăgi iremediabil.

Nu pot și nici nu vreau să admit că denaturarea adevărului (în mod deliberat) e un mod de a fi al nostru. Înclin să cred că a rămas suspendat în „de-a telefonul stricat” din grădiniță, în varianta lui neactualizată.

Și totuși. Nu-s într-atât de naivă. Știu. Sentimentul de siguranță față de cinstea, buna-credința sau sinceritatea cuiva este un nivel extrem de costisitor. Unul pe care nu întotdeauna ni-l putem permite. Iar dacă ne ține, riscăm să rămânem fără replică. La propriu și figurat. Din contul nostru.

Și eu am simțit deranjul acestei note de plată care, de cele mai multe ori, mi-a depășit considerabil bugetul. Chiar și așa, asta nu mi-a profanat încrederea în oameni. Nu.

În primul rând, m-a dus cu gândul la povața mamei. Și m-a penetrat o dorință de nedescris de a-i asista prelecțiile. De a-mi lăsa ochii să asculte și chiar să vorbească pentru mine. Unde îmi era profesorul să-mi susțin restanțele, a?
În al doilea rând, m-a făcut să am și mai mare încredere în mine. Sporind încrederea în mine, deductiv sporesc încrederea în ceilalți. Cu riscul de a o pierde iar și iar, e drept. Însă încrederea – vorba lui Iorga – nu se pierde decât o dată.

„Să fii hâtră, draga mămucii”…
Ian s-o sun pe bunica, s-o întreb de sănătate.

Olesea Nastas

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: