Încă cu vreun secol în urmă, Freud scria că fiecare om pe care îl întâlnea îi era superior prin ceva și din acest considerent încerca să învețe câte ceva de la fiecare. Stai puțin să mă gândesc… Ce chestie! Tu te-ai gândit în felul ăsta la oamenii pe care i-ai întâlnit?

Zilele astea, pe fundalul unei discuții despre afecțiunea puternică și durabilă față de lucrurile materiale, m-am surprins zicând că oricând aș fi gata să plec oriunde în lume doar cu geanta de mână. Parcă am avut o revelație. Instictual, mi-am întors privirea spre stânga, spre dreapta (…)

Primul smartphone, prima mașină, prima casă – toate par de neprețuit, chiar de neînlocuit. Însă până la un moment dat, când începem să ne prindem că tehnica evoluează cu o viteză nebună, că noul nu rămâne nou decât foarte puțin timp și că o casă mereu poate fi mai spațioasă. Na, pentru că mereu rămâne loc de mai mult.

Oricât ne forțăm să galopăm spre o destinație materială concretă, ne rotim circular. Pentru că, da, dorințele noastre cresc pe măsură ce ni le satisfacem. Și ne trezim într-un cerc vicios. E limpede, lucrurile materiale nu ne aduc starea aceea, intensă și desăvârșită de mulțumire sufletească. Ar fi prea puțin. Însă oamenii, da, ei pot face asta.

Oamenii sunt de toată mâna, îți dau dreptate. Pot fi și buni, pot fi și nasoli. Dar anume discrepanța asta și este importantă. De ce? Pentru că lecțiile lor, sub o formă sau alta, permanent ne țin în tensiune. Și lasă loc de mai bine.
Fără îndoială, lucrurile concrete ne oferă percepția proprietății, mai puțin oamenii. Și nimeni nu ne poate judeca pentru atașamentul față de chestiile a căror valoare o putem evolua. Însă, chiar și așa, oamenii rămân cel mai bun lucru care ar putea să ni se întâmple.

Eu cred cu tărie că noi creștem foarte mult datorită oamenilor cu care interacționăm. Și a celor buni, și a celor mai puțini buni. Și mai cred că nu trebuie să monitorizăm constant cine intră și cine iese din viața noastră. Niciun om nu va rămâne mai mult decât merită. Și mai ales invers.

De altfel, Sigmund Freud credea că fiecare om pe care îl întâlnea în drumul său îi era superior prin ceva. Și, în acest mod, încerca să învețe câte ceva pe lângă fiecare. E-o gândire sănătoasă.

(..) apoi am zâmbit. Ce sentiment! Ți-l dăruiesc. Eu chiar n-am mai întâlnit pe nimeni ca tine.

Olesea Nastas

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: