Știu. Te doare. Ai pierdut pe cineva. Pe cineva foarte drag. Și te izbește durerea de toți pereții. Iar tu ai mulți pereți imaginari. Atât de mult te doare, încât mai simplu îți sună să te piardă și pe tine alții. Și nu înțelegi, de ce? Și nu înțelegi, de ce acum? Mai erau multe de spus. Multe de făcut. Multe de văzut. Nedumerirea asta îți taie respirația. Te lipsește de aer. Te arde. Apoi, te risipește în toate părțile. Și devine prea mult.

În momentul în care cineva încetează de a mai trăi, plecarea sa îți provoacă mâhnire. Când o persoană pe care ai cunoscut-o pleacă, plecarea sa îți provoacă tristețe. Când cineva la care țineai pleacă, plecarea sa îți provoacă durere. Și nu e drept. Durerea n-ar trebui să aibă grade de comparație. Că e crudă în tot felul.

Plecarea cuiva din viață te ia total pe nepregătite. Din nefericire, mereu e așa. Și atunci când știi ce va urma, și atunci când nu știi ce va urma. Mereu te ia prin surprindere. De altfel, cum să existe un moment nimerit pentru a renunța la cineva la care ții? Cum să existe un moment potrivit pentru a-ți lua rămas bun (pentru totdeauna) de la un om drag? Nu se cuvine.

Atunci când cineva pe care l-ai iubit pleacă, nimic nu pare a mai fi la fel. Oricare interes parcă dispare. Orice entuziasm ca și când cade. Fiecare ambiție ca și cum apune și ea. Nimic nu mai poate fi la fel. Nici chiar tu. Cum poți fi la fel?

Când suferi o pierdere grea, într-un fel oarecare te schimbi. O parte din tine se pierde. Pentru că atunci când cineva drag ție pleacă, ia și o bucată din tine. Și nu cea mai mică. Și nu cea mai neînsemnată. Ia, așa, pe verticală. Ia partea cu inima, ia partea cu sufletul. Ia mult, adevărat. Altminteri, cred că ia atât cât a dat, nici mai mult, nici mai puțin.
Ai privirea tiptilată. Ai vorba tiptilată. Ai mersul tiptilat. Ai viața tiptilată. Că te doare. Te doare tare. Te doare azi. Te va durea și mâine, din păcate.

Începi să simți nevoia să vorbești despre ea, despre el. Cu cei care au cunoscut-o, cu cei care l-au cunoscut, la fel ca tine sau poate mai bine decât tine. Și orice auzi vechi îți sună cald, îți sună familiar. Și orice auzi nou e plăcut, e ca și un pupat pe frunte. Apare iluzia prezenței. Și ți-e cumva mai ușor.

Pe acest fundal, apare dorul. Se instalează încet, dar constant. Se acomodează și rămâne. El apare anume pentru că a fost frumos, adevărat. Și rămâne anume pentru că au rămas multe nespuse, multe nefăcute, multe nevăzute. Dorul este cel care justifică și validează durerea. Se-ntâmplă și invers.

Știu ce simți. Știut cât simți. Știu cum simți. Te doare încă. Durerea excedează. Te face să-ți pierzi din rezistență. Îți vine să te închizi în casă, în tine. O faci, eventual. Că începe să devină mult. Prea mult. Dar slăbiciunea e umană, nu uita.

Ai așteptări de la viață și este foarte trist când trebuie să renunți la ele. Și înțelegi că trebuie să îți găsești ceva nou de făcut, ceva care să-ți ocupe mintea, timpul. Și o faci. Un nou plan, o nouă provocare… Altfel, simți cum viața își pierde sensul. Fără sens, pierzi controlul.

Te va mai slăbi un timp. Apoi te va abandona. Iar tu vei ajunge la o resemnare bleagă. Și până la urmă, îți vei găsi calmul, seninătatea.

N-am să te mint. Îți va rămâne acea dorință puternică de revedere. Cu cât mai mult va trece timpul, cu atât dorința ta va fi mai mare. Dorul te va durea. Iar ție îți va fi dor permanent.

Olesea Nastas

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: