Munca unui profesor presupune multă responsabilitate, planuri, lucrări de verificat, discuții cu părinții: activități ce iau timp și din viața personală a unui profesor.

Dar ce se întâmplă, de fapt, în culisele acestei meserii, și mai ales de ce pleacă profesorii din sistem, vorbim într-un interviu cu Nadia Popovici, profesoară în țara noastră, ex-directoare adjunctă.

Nadia Popovici e una dintre profesoarele Republicii Moldova care a fost nevoită să plece din țară din cauza unui salariu mic, căci la costurile vieții din țară, nu-și putea permite un trai decent. A lucrat în învățământ din anul 1993, ca profesoară la clasele primare. A plecat din țară în anul 2007.

Daniela Gorincioi: Ați plecat din țară din cauza salariului mic, care nu vă ajungea pentru un trai decent, nici măcar de la salariu la salariu.

Nadia Popovici: Da, am abandonat funcția de directoare adjunctă de școală, în august 2007, din cauza salariului foarte mic și am plecat la muncă în străinătate, pentru a-i putea oferi fiului meu cele necesare pentru școală, alimentație și viața de zi cu zi.

DG: Meseria unui profesor în Republica Moldova presupune multe responsabilități, chiar dacă dintr-o parte, la prima vedere, pare totul foarte simplu și frumos. Ce responsabilități presupune această muncă și de ce guvernarea ar trebui să fie grijulie cu cei ce practică această meserie?

 NP: În Republica Moldova prea multe responsabilități se pun pe umerii profesorilor. În sistemul educațional persistă stilul sovietic și profesorii se confruntă cu un paradox între realitate și curriculumul școlar. E inacceptabil ca în 2022 să se mențină principiile de educație și instruire de acum 30-50 de ani.

Profesorul are obiectivul să ghideze elevul în însușirea unui anumit volum de cunoștințe și în formarea unor valori umane, în pregătirea elevului pentru noi experiențe de viață.

Considerând exodurile continue ale părinților ca rezultat al dezastrului economic național din ultimele decenii, partea majoră a procesului educativ rămâne pe seama specialiștilor didactici, fapt exagerat din punct de vedere  social, economic, psihologic etc.

În ultima mea clasă, 11 elevi din 21 aveau unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Vă închipuiți care era starea psihologică a celor 11 gâgâlici? 😞 Vreo 6-7 mame munceau la piața centrală și plecau dimineața la ora 5 și veneau acasă la ora 19. Același orar îl aveau și tații. Deci, practic, toată educația îmi revenea mie, de luni până vineri.

Acum situația e mult mai gravă. Criza economică, pandemie, lecții online… E un dezastru în procesul educațional. Povara responsabilităților profesorului e extrem de mare, considerând și salariul mizerabil oferit de stat care își permite luxul sărbătorilor, evenimentelor costisitoare și inutile etc.

DG: Ați plecat în Italia. Pentru multă lume de la noi această țară a fost o sursă de venit. Cum a fost pentru Dvs. plecarea?

NP: Mi-a fost foarte greu să iau decizia de a pleca în Italia. Fiul meu avea abia 9 ani și știam că plecarea mea nu e o soluție bună pentru noi, dar în acea perioadă nu aveam o altă alternativă.

E foarte trist că mulți intelectuali au plecat în lumea mare, pentru a acoperi cheltuielile enorme pentru studiile fiilor sau pentru tratamentul părinților, sau a altor membri ai familiei.

Dar cel mai trist e faptul că nicio guvernare nu are grijă să ne readucă acasă. Exodurile continuă și, din păcate, pleacă specialiști buni, care sunt absolut necesari în RM.

E dureros că autoritățile își amintesc de noi, cei plecați, doar în campaniile electorale. E discriminatoriu să auzim că autoritățile statului se arată grijulii față de cetățenii din stânga Nistrului, ca nu cumva aceștia să nu fie nevoiți să plece la muncă în străinătate. E trist că cetățenii sunt lăsați pe cont propriu, față în față cu toate problemele sociale și economice.

Dacă aș locui acum în Republica Moldova, aș pleca oriunde m-ar duce ochii, pentru că având un salariu de €300 e absolut imposibil să supraviețuiești. Suntem născuți să trăim și merităm o viață decentă, cu toții.

DG: Aveți un copil. Pentru început l-ați lăsat în grija rudelor. Cum a fost afectat copilul de plecarea Dvs. din țară, până a-l lua în Italia?

NP: Au fost șase ani foarte dificili, mai ales primii trei, când nu aveam actele italiene perfectate. Îi sunam de 2-3 ori pe zi. În acei anii nu aveam încă smartphone cu aplicații pentru a telefona prin internet, de aceea făceam apeluri internaționale. Îmi ajutam fiul la teme, discutam mult, ca să nu se simtă abandonat. La sfârșitul anului școlar primeam în pachet agenda cu notele din tot anul și câteva caiete de limbă română, de matematica, de fizică etc. Așa ceva numai o mamă – profesoară poate solicita. 😁

Discutam frecvent cu dirigintele de clasă și cu unii profesori.

Din păcate, am stat la distanță trei ani, fără să ne vedem. E imposibil de descris durerea sufletească din ambele părți. Sunt traume psihologice ce rămân pentru toată viața.

În următorii trei ani, reveneam acasă la fiecare jumătate de an, mi se umplea inima de bucurie că îl vedeam sănătos, mai mare și bravo. Și un lucru important: am reușit să menținem legătura sufletească, afectul reciproc.

DG: Și eu vin dintr-o familie de profesori. Mi s-a reproșat că, noi, copiii profesorilor suntem avantajați în comparație cu copii veniți din alte categorii sociale. Credeți că este așa? Un copil de profesor ar avea sau nu partea lui de suferință?

NP: Fiul meu nu a fost niciodată avantajat pentru faptul că eu eram profesoară.

Când revenisem din concediul de maternitate, Adrian nu avea loc în grupa de grădiniță, deși acolo erau minim 5-6 copii fără viză de reședință, ai căror părinți nu activau în localitate. Reluasem activitatea didactică și îl lăsam dormind în casa, și la fiecare pauză mergeam să văd dacă s-a trezit, reușeam în timp, deoarece blocul în care locuiam era chiar alături de școală. Colegele mă vedeau că tot alergam la fiece pauză și când le-am spus situația, au intervenit membrele comitetului sindical, și așa am reușit să-l înscriu la grădiniță. În rest, Adrian a fost tratat ca orice elev, lăudat pe merit și criticat când era cazul.

DG: Păi nici eu nu am avut loc la grădiniță. Sunt născută în anul 1985. Nu am fost acceptată la grădiniță din cauza că părinții erau militanți pentru limba română și independență, iar din cauza asta îmi era interzis accesul la grădiniță. Eram luată la școală, eram lăsată prin vecini. Deși țin minte că am mers la grădiniță pentru o perioadă, mama zicea că am fost acceptată de nevoie, pentru că tot ea s-a revoltat în acest sens. Oare e normal așa ceva? Unde sunt favorurile și avantajele când este vorba de profesori?

NP: Bineînțeles că nu e normal așa. E adevărat că în perioada ceea era o situație diferită față de ceea ce avem astăzi. Dar în general, copiii cu părinți profesori deseori sunt victime ale ideologiei sovietice, când familiile de intelectuali și cele de „nacialnici” (n. r.: șefi) din kolhozuri aveau autoritate, și prioritate peste tot.

Azi avem altceva. Copiii profesorilor deseori rămân neglijați, din cauza programului supraîncărcat al părinților. Copiii profesorilor nu au surse financiare, ca să-și continue studiile și multe dezavantaje față de ceilalți copii.

D.G. În anii ‘90 părinții mei nu primeau salariile câte 5-6 luni la rând, sau chiar mai mult. Bani ne trebuie mereu pentru haine, pixuri, caiete, dar și pentru cheltuieli de alt ordin. Cheltuieli sunt mereu, chiar dacă unii sunt de părere că profesorii nu au mari necesități, dar mai ales copiii lor.

 NP: În Republica Moldova, problema economică a profesorilor e în ordinea de zi. În anii ‘90 eu am debutat în activitatea didactică, iar deoarece eram orfană de tată de la vârsta de 16 ani, iar mămica avea probleme de sănătate, și nu aveam nici un sprijin economic, am început să muncesc de la vârsta de 19 ani, imediat după absolvirea Colegiului Pedagogic din Orhei. Apoi, anul următor, m-am înmatriculat la universitate, cu note bune la examene și fără plată pentru studii. Mi-amintesc cum am plecat acasă și-am zis: Mămică, am intrat la universitate! Și ea: bine, draga mamei!

Așa a fost în cazul meu, mi-am rezolvat situațiile de una singură, spre deosebire de acum, când părinții se preocupă de rând cu fiii pentru înmatriculări, achitarea taxelor, examene etc. Mi-a fost foarte greu. Erau ani când nu se plăteau salariile multe luni la rând și trebuia să supraviețuim fără bani.

După doi ani de muncă în Floreni, m-am transferat în Chișinău, căci acolo se achitau salariile la timp. Dar în acel colectiv erau grupuri organizate, nu mă simțeam chiar bine. Aveam o clasă mare, de 36 de elevi. Directorul adjunct de atunci mă trata cu antipatie, nu știu din ce cauză. Eram în al treilea an de muncă, iar dumneaei, care nici nu avea studii de clasele primare, îmi căuta mereu nod în papură. Odată m-a chemat ea la director pentru că nu acceptasem o învinuire nejustificată, iar directorul a strigat la mine și a trântit cu pumnul în masă. Ți s-a întâmplat vreodată să își vină să faci pe tine de frică? Eu am fost în așa o situație. Și zic asta fără glumă. Și această umilire a fost fără nici un motiv, căci eram responsabilă și punctuală, fusesem studentă exemplară și aveam pregătire metodică destul de bună. Din păcate, așa mi-au fost primii ani de activitate, undeva fără salarii la timp, iar undeva fără respect. Din cinci colege cu care prieteneam de atunci, Aurica a emigrat în Grecia, Lilia în Germania, Viorica în Anglia, eu în Italia și numai Adela activează și acum în școală.

Apoi, prin anii 2000 mi s-a propus să revin la Floreni, unde am ocupat funcția de directoare adjunctă. Îmi plăcea foarte mult, toate colegele erau responsabile și foarte active. Aranjasem toate detaliile la locul lor și eram mândră, și sigură că în caz de un eventual control, colegele din subordine erau mereu la înălțime!

Dar, cu regret, problema economică nu era de competența mea, aveam salarii mizerabile, și eu și unele colege uneori cumpăram, pe datorie pe listă, produse de la magazinul alimentar. Mi-amintesc cum deseori mâncam cu fiul bulion din „galina blanca” cu pâine, căci nu aveam altceva. Aceste detalii nici nu le spun italienilor, mi-e rușine…

Partea tristă a lucrurilor era că nu se făcea mai nimic în ceea ce privește încurajarea profesorilor. Organizasem într-o toamnă un seminar raional, mi-amintesc că îl implicasem și pe domnul Valeriu Munteanu, ex-deputat, pe atunci președinte al unei asociații obștești. Seminarul a fost, aș zice, perfect! De la secția raională de învățământ venise ordin scris de mulțumire în care se solicita premierea noastră la nivel local. După câteva luni de așteptare, ne-am adresat la primarul de atunci, Gheorghe Bedros, care neavând altă soluție, ne-a sfătuit să scriem cerere pentru ajutor economic și iată așa eu, și colegele ne-am compensat premiul meritat. E foarte greu când profesorii competenți și activi sunt descurajați de autoritățile locale, și de guvernare.

DG: Din experiența Dvs. credeți că copiilor de profesori li se pun note mai mari?

NP: Din experiența mea, nu e așa.

În clasa a doua și a treia fiul meu, Adrian, a fost elevul meu, dar niciodată nu am făcut diferență în aprecierea cunoștințelor. Ba din contra, uneori îi puneam cu vreo jumătate de punct mai puțin, din teama de a nu exagera. De asemenea, nu am observat indulgență nici din partea celorlalți profesori. Mi-amintesc episodul când profesorii fluturau testul de evaluare la limba română al fiului meu de la sfârșitul ciclului primar, cu ideea că poate ar fi găsit măcar o greșeală. 😁 În rest, cine nu știa, nici nu înțelegea că printre elevii clasei este și fiul meu.

DG: Cum v-ați integrat în societatea italiană?

NP: M-am adaptat foarte greu. Cei mai dificili au fost, desigur, primii ani. Ca să înțelegeți lovitura psihologică pe care am primit-o, imediat după schimbarea statutului social, imaginați-vă ce stres și ce depresie, când de la directoare adjunctă am trecut la badantă a unei bătrâne bolnave de Alzheimer, care la fiece pas mă numea „stupida, cretina, ignorante!” Mă scuipa, se avânta să mă lovească cu pumnii…

Era un coșmar adevărat, mă trezeam plângând și mă culcam plângând…

Despărțirea de fiu, de zona mea de confort, datoriile de mii de euro pentru plecarea în Italia, necunoașterea limbii italiene, lipsa actelor italiene și a medicului de familie – toate acestea, dar și multe altele îmi blocau sistemul nervos, mă simțeam stresată, și limitată în toate.

Apoi, treptat, am cunoscut conaționale, am învățat limba italiană, priveam emisiuni, citeam ziare și iată așa am început să mă integrez în noua societate.

După trei ani, mi-am făcut actele italiene, am reușit să vin acasă. Apoi mi-am schimbat postul de muncă, mi-am făcut permisul de conducere, am făcut actele pentru Adrian, băiatul meu. L-am luat cu mine în orașul Bologna și încet – încet am devenit aproape italieni.

Ne simțim bine, suntem protejați de stat, avem medici de familie foarte buni. Sunt și aici dificultăți, dar le înfruntăm mai ușor, cu disponibilitate, și amabilitate din partea autorităților.

Aș dori ca și la noi în țară, situația să se schimbe. Totul depinde de fiecare cetățean în parte: vorbește amabil, zâmbește, fii calm și răbdător, fii disponibil și respectuos – toate acestea sunt gratis, și le putem face cu toții!

DG: Au fost momente când ați regretat plecarea din RM?

NP: Da, au fost asemenea momente, în primul an de emigrare. Dar primele luni au fost teribile! Plângeam cu voce, ca un copil, și îmi ziceam în sinea mea: dacă aș putea da timpul înapoi cu două luni, nu m-aș porni nicăieri, pentru nimic în lume!

Dar știam că nu exista cale întoarsă. Aveam datorii enorme și trebuia să rezist. Și am rezistat!

DG: Fiind profesoară după specialitate, sunt convinsă că vă interesează mediul educațional din Italia. Cum este sistemul de învățământ în țara în care vă aflați?

NP: E diferit de cel din Republica Moldova.

În Italia se pune accent mai mare pe valorile spirituale și cele morale. Au stilul lor de educație, fără violență psihologică și fizică (cu excepții foarte rare, care ajung și la televiziuni). Materiile școlare se studiază mai lent și profund, spre deosebire de noi, în galop, și foarte mult ca volum.

Sistemul de evaluare e tot de 10 puncte, 6 e nota minimă de promovare. Pentru a primi o notă de 6, trebuie să știi aproape tot! Sunt frecvente cazurile de repetare a clasei și consider că e corect. Uitați-vă la noi cum elevii sunt promovați dintr-o clasă în alta, fără minimul necesar de cunoștințe, după care nu le reușește nimic în clasele următoare, și uită și acel puțin pe care îl știau.

La italieni, fizica, chimia, biologia, geografia se studiază din clasa a noua, până atunci se studiază cunoștințe elementare din toate, la lecția de științe.

Un lucru care-mi place la italieni e că toți cunosc gramatica, foarte rar e să vezi câte unul care scrie cu greșeli. În ce privește cultura generală, italienii de nota 6 știu mult mai multe decât eminenții noștri. În schimb, ei sunt mai slabi în matematică.

În concluzie, sunt foarte multe aspecte din sistemul educațional italian care merită aduse în sistemul nostru.

DG: Ați fost tentată să vă angajați ca profesoară în Bologna? Mai ales că deja cunoașteți limba italiană.

NP: Nu, nu e posibil, chiar dacă cunosc limba italiană. Sistemul lor educațional e diferit, titlurile noastre de studii nu sunt recunoscute în Italia pentru angajare, doar pentru continuarea studiilor, ceea ce am și făcut: de la Ambasada Italiei din Chișinău am solicitat Declarația de valoare, prin care a fost recunoscută diploma mea de licență obținută în Rep. Moldova. Apoi cu tot pachetul de acte necesare traduse în limba italiană, m-am înscris la studii magistrale la Universitatea din Bologna. Din cauza pandemiei, cu perioade lungi de lockdown total, am rămas în urmă cu examenele, dar voi recupera, nu am nici o grabă.

D.G. Ce exemple ar trebui să ia Republica Moldova de la sistemul educațional din Italia?

NP: Sunt multe aspecte care ar putea servi drept exemple pentru Republica Moldova.

În mod prioritar, ar trebui să fie salarii bune pentru specialiștii didactici. O societate se menține cu oamenii educați și inteligenți, și dacă dorim schimbări, de aici trebuie să le inițiem.

O altă chestiune e: gestionarea banilor pentru chestii materiale. În școlile italiene se fac reparații o dată la 5-8 ani. Elevii știu că ce vor lăsa, aceea vor găsi. Nu au perdele, nu au dulapuri în clase. În schimb, au computer, proiector, tablă modernă.

Încărcătura informațională e exagerată în Rep. Moldova. Elevii sunt supraîncărcați cu teme, multe lecții și mult material inutil. Calitatea manualelor italiene poate servi drept exemplu pentru noi. Subiecte-s clare, bine definite și profunde, cu exemple practice din viață, pe înțelesul copiilor. Toate manualele sunt reușit ilustrate. Se pun puține note, abia după ce se studiază un capitol.

Alt detaliu e misiunea profesorului. La italieni, succesul profesorului nu rezultă din rezultatele elevilor. De aceea, profesorii nu au tendința de obliga și impune elevii să ia note mari. Responsabilitatea e a elevului: cum înveți, așa primești. Deci, un profesor bun, de exemplu, ar putea pune note insuficiente la o treime din elevi, după merit, desigur, și asta nu i-ar știrbi din autoritate și competență.

În sistemul universitar italian, studentul trebuie să știe absolut tot materialul de studiu. La examen nu sunt bilete, profesorul interoghează studentul, din toate temele, de la un capăt la altul, timp de 30 – 60 minute.

Prin urmare, sunt foarte multe exemple bune pentru a fi aplicate și în Rep. Moldova.

DG: Dacă ați fi Ministra Educației Rep. Moldova pentru aproximativ 5 zile, ce schimbări ați face în domeniul învățământului din țara noastră?

NP: Din prima zi aș solicita dublarea salariilor profesorilor, în termenul cel mai scurt posibil. Repet, dublarea, și nu majorări de 5-10%, că e bătaie de joc!

În a doua zi, aș porni procedura de reformare a sistemului educațional, prin simplificarea curriculumului școlar și includerea activităților educative.

În a treia zi, aș solicita o colaborare cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale în vederea asigurării condițiilor de viață, de studii și de asistență socială în orfelinate, școli – internat și alte structuri cu copii orfani, din familii social vulnerabile, sau cu dezabilități.

În a patra zi, aș lua de pe umerii profesorului povara responsabilităților atribuite injust: rezultate maximale din partea elevilor, amenajarea sălilor de clasă, activități extra – curriculare, statistici, tabele și tot felul de acte birocratice. Profesorul trebuie să fie printre elevi! Toate activitățile, caietele, cărțile și alte rechizite rămân în școală, și profesorul pune punct la toate gândurile muncii sale din moment ce iese pe ușa școlii, și pleacă acasă.

În a cincea zi, aș anula „fondurile școlii și clasei” în mod categoric! Fiecare instituție să-și deschidă cont bancar și părinții cu posibilități financiare să contribuie VOLUNTAR la asigurarea financiară a școlii, iar administrația ei să dea acces părinților la verificarea gestionării transparente a banilor doar prin operațiuni bancare.

DG: Cum este meseria de profesor, totuși?

NP: Este o meserie nobilă, interesantă, specială, dar totodată grea, cu multe sacrificii personale, dar și cu satisfacții. Copiii emană energie pozitivă. Toți sunt frumușei și năzbâtioși, iar profesorul are motive să se simtă copil, să se simtă tânăr. Aș vrea ca în țara noastră profesorul să meargă dimineața zâmbind la muncă și să se întoarcă acasă liniștit. E posibil! Totul depinde de guvernare și de fiecare dintre noi.

DG: Ați reveni în domeniu?

NP: Eu din domeniu nici nu am plecat! Chiar și în primul an, când munceam badantă, eram mereu printre cărți și dicționare, studiind limba italiană. Apoi am făcut lecții private cu copiii abia veniți din Rep. Moldova care nu știau deloc limba italiană. Apoi am fost și baby sitter.

În Rep. Moldova nu sunt sigură dacă m-aș întoarce la școală, căci mi-am pierdut gradul didactic, după 15 ani de când am plecat nu s-a făcut nici o reformă la noi, dar oricum cred că multe detalii s-au schimbat.

Dar este vorba ceea, niciodată să nu zici niciodată.

Într-o bună zi, poate auzim și noi vestea că Ministerul Educației începe reforma atât de necesară și poate revin și eu în sistem, cu plăcere!