Magdalena Ciobanu, în vârstă de 18 ani și originară din Ialoveni, a trecut printr-o transformare radicală a vieții sale la doar șase ani, când un accident în ogradă i-a curmat copilăria și i-a oferit o nouă perspectivă asupra lumii. Tânăra a rămas în scaun cu rotile și a fost nevoită să se confrunte cu provocări enorme, inclusiv umilința și discriminarea din partea colegilor de clasă. Magdalena a împărtășit toate aceste experiențe în cadrul emisiunii „Femeile vorbesc” de la Jurnal TV, conform UNIMEDIA.

„Mi s-au tăiat aripile la șase ani”

„Sora mea a decedat cu șapte ani în urmă. După aceea, am avut probleme cu tata, care a plecat și a fost arestat. Apoi, mama a stat la pat câteva luni. A fost o perioadă foarte dificilă pentru familia noastră. Slavă Domnului, am ajuns unde suntem acum și suntem bine. Totuși, greutățile continuă să apară. De fapt, în fiecare zi ne confruntăm cu o nouă provocare.

Copilăria mea a fost una foarte frumoasă, deși scurtă. Obișnuiesc să spun că mi s-au tăiat aripile la vârsta de șase ani. Atunci viața a decis să-mi ia picioarele

Eram în clasa întâi. În ogradă era o carcasă de la o poartă, pentru că se făcea reparație. Unchiul meu făcea reparație, pentru că noi locuiam atunci două familii împreună, într-o casă. El a pus acea carcasă în picioare, nu a sprijinit-o de nimic. Mi-se pare iresponsabil să iai așa decizie. Eu, fiind un copil foarte curios, m-am ridicat de câteva ori pe acea carcasă și, atunci când am încercat a patra oară să mă ridic, ea a căzut peste mine, peste pieptul meu, mi s-a rupt coloana vertebrală. Am fost diagnosticată atunci cu paralizie cranio-cerebrală.

Le-a spus că totul e pe riscul părinților. Nu mi-a dat niciun procent șansă că după operație totul va fi bine. Era prea riscant, pentru că nervul meu este rupt direct lângă nervul cervical, iar dacă nervul cervical va fi atins într-o operație, e grav, iar eu voi putea doar să clipesc. Atunci am anulat operația”, a povestit tânăra.

„Mi-a căzut lumea în cap” 

În 2018, a fost în Rusia la reabilitare. Totuși, tânăra spune că nu a simțit îmbunătățiri. Mai apoi, a mers la Chișinău și Ceadâr-Lunga la proceduri, iar cu timpul au apărut și progrese.

Mama m-a luat din taxi și m-a dus în brațe în casă. Eu, având șapte ani, aveam câteva kilograme. Atunci am realizat că nu e bine deloc. Ea atât de tare atunci s-a supărat pe mine și a strigat că măcar un pic să mișc din picior. Eu nu le puteam mișca. Atunci mi-a căzut lumea în cap.

Am speranța că voi fi bine în viitor. Am speranța că Dumnezeu mă va face bine. O să mă programez la proceduri din nou, beneficiez de ele gratuit, și vom merge înainte”, destăinuie Magdalena.

„Asociez școala cu tristețe”

Pe lângă luptele fizice, Magdalena a trebuit să facă față și provocărilor emoționale și psihologice. Privirile critice ale colegilor și lipsa de sprijin din partea celor din jur au fost o povară grea pentru ea în anii de școală.

„La școală nu voiam să mă duc. Nu am fost vreo lună și ceva. Eram pe antidepresante, mergem la terapie la psiholog. Nu voiam nimic. Eram grav.

Toți erau răi, nimeni nu ajuta, nu era stimă reciprocă. De la 7 ani, am văzut lumea cu ochi diferiți, am văzut de fapt lumea reală atunci. Toți erau indiferenți. Dacă te durea, era doar durerea ta. Nimeni nu era deschis să te asculte, nici maturii, nimănui nu-i păsa.

Prin clasa a VIII-IX eram deranjată de privirile colegilor. Voiau să mă intimideze. Cumva ei voiau să fac o minune și să mă ridic în picioare. Dar cum? Eu nu puteam face acest lucru.

 

 

Când mă gândesc la școală, simt tristețe. Îmi doream să fiu ca toți. E un vis, pe care nu îl voi putea realiza niciodată: să mă duc la școală pe picioare”, a remarcat tânăra.

„Mă simțeam o povară pentru familia mea” 

Optimismul și iubirea pentru viață o motivează să vadă frumosul în fiecare zi, indiferent de greutăți.

„Mă simțeam o povară pentru familia mea. Ei nu arătau asta. Vedeam că le este greu să țină pasul cu mine.

Mi-am acceptat dizabilitatea anul trecut, când l-am acceptat pe Isus în viața mea. Am avut nevoie de exact 10 ani ca să înțeleg că tot ce mi s-a întâmplat nu a fost o nenorocire, ci o binecuvântare. Mă gândesc că, dacă nu era să fie încercarea aceasta puternică, eu nu știu ce era să fiu, cum era să fiu.

Cred că Dumnezeu mi-a pus în suflet o iubire pentru viață enormă. Viața, cât de grea nu ar fi ea, eu cred că e frumoasă. Trebuie să vezi frumosul”, adaugă Magdalen.

În acest moment, tânăra are o mică afacere cu lumânări. Este pasiunea ei și ceea ce o face fericită. Totodată, Magdalena își continuă drumul cu zâmbetul pe buze, având planuri de a-și relua tratamentele și de a continua să lupte pentru a-și îndeplini visele.

Mai multe detalii puteți afla, urmărind interviul aici.

 

Distribuie articolul: