“Lolita, lumina vieții mele, focul coapsei mele, păcatul meu, sufletul meu.” Lo-lee-ta: vârful limbii făcând o călătorie de trei pași pe palat, ca să atingă, la trei, pe dinți. Era Lo, diminuată, dimineață, în picioare de patru picioare, într-un șosete, era Lola în pantaloni, era Dolly la școală, era Dolores pe linia punctată, dar în brațele mele era întotdeauna Lolita.

 Pentru prima dată în istoria cititului meu aud bâlbâieli în cap, la propriu! Am atâtea variațiuni și ciocniri de păreri care se contrazic, se ceartă, încât pare “Misiune Imposibilă” să duc la bun capăt recenzia asta.

Dar, totuși, o să încerc.

Folosind limbajul autorului, juriul celor 12 nebuni, 12 pitici au deliberat mult timp, înainte să aprecieze trăsătura definitorie al acestui bărbat, al personajului principal, H.H. – pedofil sau îndrăgostit eșuat?! Cele 12 maimuțe au decis unanim în defavoarea inimii și au tatuat ferm pe hârtie – Pedofil.

“Când încerc să analizez propriile mele pofte, motivații, acțiuni și așa mai departe, mă predau unui fel de imaginație retrospectivă care alimentează facultatea analitică cu alternative fără limite și care determină fiecare cale vizualizată la furculiță și re-furculiță fără sfârșit în nebunia perspectiva complexă a trecutului meu. “

Explic de ce sunt crudă la culoare ca asfaltul proaspăt! Însuși actorul nefericit a pomenit despre inevitabilul timp care va trece și îi va transforma “nimfeta” dulce cu puf pe picioare, într-o domnișoară tânără lipsită de vrajă și inocență. El și-a dorit-O pasăre în colivie, stăpân pe anii ei și pe gânduri! Humbert este un profesor de 40 de ani, divorțat, care are o sensibilitate acerbă față de copilițele de 12-14 ani (nu am crezut în viața mea că o să scriu aceste cuvinte într-o propoziție). Devine chiriaș la o doamnă trecută de frumusețea cireșului înflorit, care se întâmplă să fie mama unui pui de fată de 12 ani, Dolores (Lolita – nimfeta care i-a cucerit inima în câteva clipe blestemate).

“Acum, doresc să introduc următoarea idee: între limitele de vârstă de nouă și paisprezece există fete care, pentru anumiți călătorii enoriași, de două sau mai multe ori mai mari decât ei, dezvăluie adevărata lor natură, care nu este umană, ci nimfă (adică , demoniac) și aceste creaturi alese pe care le propun să le desemneze ca “nymphets”. “

Detalii privind desfășurarea următoarelor evenimente nu dau, ele pornesc avalanșa unei iubiri bolnave, care mi-a tăiat respirația, și nu în sensul cel plăcut. Niciodată nu știi pe cine inviți în casa ta, ce fiară se ascunde sub aspectul unui gentleman respectabil.

Cu siguranță, nu este o poveste de dragoste, una plăcută sau frumoasă, suntem în fața unui eșec moral, o confesiune, o mărturisire în teatrul unui singur actor. Parcă mi-l închipui, stând pe scenă, plin în sudoarea explicațiilor care să îl absolve de acuzații, în timp ce noi l-am omorât, pentru că nu îl înțelegem.

Probabil că este singura carte care va rămâne fără apreciere negativă sau pozitivă. Am citit-o din curiozitate. Nu am de gând să o recomand sau blamez cumva, pentru că eu nu am înțeles această formă de “dragoste”. O să stea pe raft, lângă distopii. Pe lângă subiectul dement trebuie să apreciez scrisul excelent.

Nabokov este un Virtuos în explicații și delir, în special această strună se face auzită din momentul întâlnirii celor 2. Am apreciat faptul că autorul a păstrat atenția pe relația personajelor principale, și nu a pierdut timpul meu cu ceilalți. Nu ar fi avut sens, zău!

“Oh, Lolita, tu ești fata mea, așa cum a fost Vee a lui Poe și a lui Bea Dante, și ce fetiță n-ar vrea să se rotească într-o fustă și sculpturi circulare?”

Off topic, la 12 ani visam să am o bibliotecă mai mare decât cea a Bestiei. O invidiam pe Belle…

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: