Daniel Ciugureanu este marele român basarabean care a demascat și a zădărnicit pretențiile imperialiste ale Ukrainei asupra Basarabiei Pământ Românesc atunci când Sfatul Țării se pregătea să voteze Unirea Moldovei dintre Prut și Nistru cu România la 27 Martie 1918. Descrierea lui Daniel Ciugureanu și a evenimentelor dramatice de atunci este făcută în rândurile de mai jos de către românul basarabean, Căpitanul Gheorghe V. Andronachi, consătean cu mama Stelei Popescu în cartea sa „Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii”, Chișinău 1933 „Imprimeriile Statului”, descoperită în arhive de Daniel Siegfriedsohn.
Daniel Ciugureanu s-a născut în anul 1885, în comuna Bălcăuți, județul Hotin. Un vechi și distins luptător pentru românism. Studiile liceale și doctoratul în medicină le-a făcut în orașul Kiev. Fost prim-ministru în al doilea guvern al Republicii Moldovenești, pe care îl formează după căderea primului guvern din 14-15 ianuarie 1918, în urma atacului fruntașilor „Blocului Moldovenesc” îndreptate împotriva primului director general Pantelimon Erhan. În ședința Sfatului Țării din 16 martie 1918, șeful „fracției țărănești”, Țâganco înterpelează guvernul asupra politicii externe pe care o critică și care privea în special pe Ion Pelivan, ministru al externelor. Pelivan lipsea, fiind bolnav, și în locul său, domnul Ciugureanu, cerând cuvântul a răspuns la interpelare prin următoarele cuvinte:
«Republica Moldovenească se află în mult mai bune raporturi cu România decât cu republica sovietică, aceasta s-a constatat din primirea ce s-a făcut reprezentanților noștri la Iași. Văd însă că primejdia vine de la orient, din partea Ucrainei, care vrea să răpească două județe: Akkermanul și Hotinul.”
După aceasta domnul Ciugureanu citește următorul act care s-a primit la Iași: „Prin aceasta am cinstea a vă declara că Sfatul miniștrilor republicii democratice ucrainene poporale găsește neapărat să aducă la cunoștința stăpânirii imperiale germane următoarele: „Stăpânirea ucraineană e mult interesată de soarta provinciei vecine Basarabia. Cu toate că cele două popoare demnitare, cel ucrainean și cel moldovenesc locuiesc amestecate, nu mai lasă nicio îndoială faptul că partea de nord a teritoriului Basarabiei este locuită în cea mai mare parte de ucraineni, iar în partea de sud (între gurile Dunării și ale Nistrului) ei au o majoritate relativă, și astfel Basarabia în privința stării etnografice, economice și politice, alcătuiește o parte nedespărțită din teritoriul republicii democratice ucrainene. Stăpânind o mare parte din malul Mării Negre, unde în partea dinspre apus se află un mare centru economic, Odesa, cu care la drept cuvânt este legată partea de sud a Basarabiei, guvernul ucrainean socoate că prin orice schimbare a fostei granițe ruso-române, mai ales în părțile de nord și sud, se calcă mult interesele politice și economine ale republicii ucrainene. Având în vedere că în vremea de față o parte însemnată a Basarabiei este ocupată de oștile românești, și întrebarea a cui trebuie să fie Basarabia de acum înainte – ar părea să fie un punct de discuție la conferința de pace din București. Guvernul republicii ucrainene socoate cu putință dezbaterea și rezolvarea acestei întrebări, numai dacă va lua parte și va fi de acord și împuternicitul guvernului ucrainean. Președintele Consiliului de miniștri și ministru de externe Golubovici.”
După citirea actului de mai sus, s-a incins o discuție, la care au luat parte mai mulți fruntași moldoveni. În cele din urmă, Daniel Ciugureanu a luat cuvântul și a spus textual: „Cine sunteți dumneavoastră? Sunteți niște oaspeți care ați fost primiți și ocrotiți în această țară. Dumneavoastră nu știți istoria și se înțelege de ce! Pentru că dumneavoastră niciodată nu v-ați interesat de istoria Basarabiei, căci pe toți v-a mânat în această provincie numai lăcomia de a vă îmbogăți”.
Sfatul Țării, în care se păstra încă temeinic curentul unionist (cu republicile federative ruse) hotărăște în ianuarie 1918 să trimită o delegație la Kiev care să ia parte la ședințele conferinței de pace ce se încheia la Brest-Litovsc între Germania și Rusia, alături de delegația ministrului de externe al Ucrainei de pe atunci, Golubovici. Delegația neputând pleca atunci, Sfatul Țării hotărăște din nou plecarea acestei delegații la 16 martie 1918. Domnul Doctor Daniel Ciugureanu văzând pericolul național al acestui pas, a cerut imediat concursul domnului colonel Dumitrescu șeful Statului Major al Corpului VI Armată român, al domnului inspector C.F.R. Pretorian, prin care se împiedică plecarea delegației aleasă și care se compunea din domnii: Vl. Cristi, Țâganco, N.Secară și F.I.Neaga. Sfatul Țării după această dată a fost prorogat, nemaiținându-se nicio ședință până în ajunul Unirii. Această împiedicare are o importanță deosebită în actul Unirii cu Patria-Mamă, fiind ultima încercare de apropiere între Basarabia și republicile ruse și tăierea ultimei speranțe imperialiste a Ucrainei, care aspira din răsputeri ca să aibă la proră provincia Basarabiei ca teritoriu ucrainean.
Ukraina parte a Rusiei ridica chiar mai înainte de Primul Război Mondial pretenții insolente asupra Bucovinei și asupra Basarabiei – jumătatea dintre Prut și Nistru a Principatului Românesc Moldova. La o sută de ani de la răpirea sa de către țariști în anul 1812 care au denumit-o de atunci Basarabia, timp în care românii din acest teritoriu au fost supuși unei feroce denaționalizări prin biserică, școală și administrație și au venit sau au fost colonizați aici ucraineni, ei românii rămăseseră totuși peste 70% din populație (Ion Pelivan: Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă ROMÂNIA LA 27 Martie 1918 – Harta Basarabiei, procentajul populației Basarabiei. București 1919, „Cartea Românească”) Printr-o propagandă mincinoasă, falsificând date etnice și istorice, Ukraina va pretinde nordul Bucovinei și Basarabia conform apetitului său anexionist susținut de patronii săi germano-austrieci. Malorușii revendicau zone mari din Galiția, Volânia, Transcarpatia, Maramureș, Caucaz și Crimeea. Nu ne facem deci iluzii că Unirea Basarabiei cu România ar fi durat prea mult sub puterea pumnului german! Malorușii deja dezertau masiv în Primul Război Mondial din armata țaristă și erau pregătiți în Germania și Austria pentru a-și face o țară pe seama vecinilor lor români, polonezi și ruși. În America au scos o hartă în anul 1920 cu pretențiile teritoriale ale Ukrainei anexate la memorandumul adresat guvernului Statelor Unite pentru recunoașterea republicii populare ukrainene, prezentat de ”misiunea ukraineană”. Solicitau ruperea și anexarea din România Mare a mari părți din Basarabia (cu accesul la Marea Neagră și Dunăre), a Bucovinei și a Maramureșului! Cu această hartă Ukraina se prezenta Americii a fi o ”țară” cu 330.000 mile pătrate adică… 854.700 km² (azi după toate împroprietăririle masive de după război cu teritorii străine are numai 603.628 km²!) Ukraina se prezenta Americii a fi o ”țară” cu 330.000 mile pătrate adică… 854.700 km² (azi după toate împroprietăririle masive de după război cu teritorii străine are numai 603.628 km²!) și o populație de 45 milioane locuitori, cu forma de guvernământ ”republică”, stabilită în anul 1917 (sub patronaj germano-austriac) și capitala la Kiev.
Poate-i mai prezintă și azi o astfel de hartă Americii, are de „recuperat” diferența de 250.000 km² de la Rusia pe care nu i-a căpătat încă. După ce au trădat Antanta, trecând în tabăra patronilor lor tradiționali germano-austrieci care i-au recunoscut ca stat și le promiteau teritorii vaste pe seama vecinilor lor români, polonezi și ruși, au schimbat barca când s-a scufundat și au mers la Conferința de Pace de la Paris a Aliaților cu aceleași hărți și revendicări. Din România, ucrainenii revendicau mari părți din Basarabia – jumătatea de est a principatului românesc Moldova răpită de țariști la 1812, „Țara de Sus” a Moldovei răpită de Imperiul Habsburgic la 1775, denumită apoi de austrieci, Bucovina, în care acestia au dus o politică de deznaționalizare feroce a românilor, favorizând infiltrarea din nord a malorușilor în special și Maramureșul întreg.
Aceste teritorii românești se reuniseră cu Patria-Mamă ROMÂNIA la 27 Martie, 28 Noiembrie și respectiv 1 Decembrie 1918 prin voința reprezentanților lor aleși. Conform hărții, Ukraina mai revendica mari părți din Polonia și Rusia la Conferința de Pace de la Paris din anul 1919. Pe acea hartă confecționată de ukraineni mai vedem că la vest luau din teritoriul Poloniei până aproape de Varșovia. La nord, est și sud-est se rotunjeau bine pe seama rușilor și te întrebi ce căutau în Crimeea și Caucaz?
Românii adevărați nu se vor resemna niciodată cu schilodirea Patriei lor pusă la cale de sovieto-germani prin pactul criminal ribbentrop-molotov din 23 august 1939. În baza lui, sovieticii au răpit României Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în 26-28 iunie 1940 și apoi prin Convenţia de armistiţiu, semnată în noaptea de 12/13 septembrie 1944. După sfârtecarea României în anul 1940 și în anul 1944, sovieticii au organizat un adevărat genocid contra românilor basarabeni și bucovineni, au sfâșiat și Basarabia pe 2 august 1940 oferind cadou Ukrainei alături de nordul Bucovinei și Ținutul Herța, nordul și sudul României dintre Prut și Nistru – Pământ Românesc pe care îl ocupă ilegal până în ziua de azi! La ceea ce a mai rămas din Basarabia, după ce i-a fost confiscată de Ukraina ieșirea la mare și accesul la Dunăre, precum și fortărețele Cetatea Albă și Hotin ale gloriosului domnitor Ștefan cel Mare, stalin a adăugat o fâșie de-a lungul Nistrului din pomenita R.S.S.A.M. , rezultând țarcul care a rămas până azi…
CUM A FOST HĂCUITĂ BASARABIA PE 2 AUGUST 1940 DE CĂTRE UKRAINA
Doar după o săptămână de la intrarea Armatei Roşii pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord (consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov), deja la 3-4 iulie 1940, Biroul CC al PC (b) şi Prezidiul Sovietului Suprem ale Ucrainei emit un şir de hotărâri cu privire la formarea pe teritoriul Bucovinei de Nord şi al Basarabiei a organelor puterii locale, a comitetelor judeţene executive şi ale PC(b) din Ucraina. E greu de înţeles, ce drept juridic avea Ucraina de a-şi forma organele puterii locale în teritoriile care nu se aflau sub jurisdicţia ei. Poate, în atmosfera euforiei legate de alipirea unor noi teritorii, Moscova nu a observat o asemenea depăşire de împuterniciri din partea Kievului? Lucru greu de închipuit. Cu certitudine „centrul” i-a delegat conducerii Ucrainei aceste împuterniciri. Dar deocamdată nu este cunoscut documentul care ar fi legitimat acest act şi, în acest caz, hotărârile menţionate mai sus par a fi ilegale.
După ce Stalin răpise Basarabia de la România, pe 28 iunie 1940, invocându-se tendinţa arzătoare de reunire a moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului și că ea nu mai putea fi neglijată, ajungând la apogeu, la 10 iulie 1940 şedinţa comună a Biroului Politic al CC al PC (b) unional şi a SKN (Sovietului Komisarilor Norodnici) din URSS la care au asistat I. Stalin, V. Molotov, K. Voroşilov, M. Kalinin, Gh. Malenkov, A.Andreev, A.Mikoian, L.Beria, I.Şvernic ş.a., a susţinut ideea ”reunirii populaţiei(!) moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia (!) moldovenească a RASSM”. În aceeaşi zi ştirea a fost difuzată de radioul unional pe întreg teritoriul URSS şi preluată de presa de partid Pravda, Izvestia, Sovetskaia Ucraina, Moldova Socialistă ş.a. Mitinguri de susţinere a ”politicii naţionale leniniste, promovate de către partid şi Guvernul Sovietic” au fost de urgenţă organizate la Moscova, Kiev, Tiraspol, Bender, Soroca, Orhei, Chişinău, Akerman, Ismail. Ziarul Pravda din 11 iulie 1940 publică articolul de fond întitulat ”Trăiască poporul moldovenesc, liber şi reunit”, în care se scria: ”RSSM Unională va avea o suprafaţă de circa 50 mii kilometri pătraţi (adică 45.638 km. pătraţi – suprafaţa Basarabiei şi 8,1 mii – a RASSM), iar populaţia ei va constitui circa 3,7 mil. de locuitori. Astfel, viitoarea RSS Moldovenească va avea un teritoriu mult mai vast decât unele state europene: Belgia, Olanda, Elveţia”. Neintenţionat, prin aceste cifre grăitoare, Pravda a presupus reunirea întregii Basarabii cu întreaga RASSM.
”În jurul problemei teritoriilor … anumite contraziceri (între conducerea autonomiei moldoveneşti de peste Nistru şi Kiev) existau încă din momentul formării RASSM în anul 1924”, se spune în unul dintre documentele de arhivă. La insistenţa populaţiei băştinaşe, în iulie 1940, după 16 ani de aflare a RASS Moldoveneşti în componenţa Ucrainei, conducerea autonomiei s-a adresat Sovietului Komisarilor Norodnici (SKN) al URSS cu rugămintea ”reunirii Basarabiei cu RASS Moldovenească” (Ziarul Pravda, 10 iulie 1940). SKN a acceptat această propunere şi, conform hotărârii Sovietului Suprem al URSS ”cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” din 2 august 1940, s-a procedat la ”repartiţia populaţiei Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a RASS Moldoveneşti între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească”. Însă, în stilul autoritar bolşevic de atunci, deciziile cruciale în această problemă vitală pentru moldoveni, au fost luate de Moscova şi Kiev, argumentele părţii moldoveneşti fiind trecute pe ultimul plan.
”Calul troian” ruso-ucrainean. Evenimentele următoare au demonstrat însă că prin formularea ”reunirea populaţiei moldoveneşti” hotărârea Moscovei cu privire la formarea RSS Moldoveneşti conţinea un şiretlic, pe care îndată l-a şi pus în aplicare partea ucraineană.
Profitând de faptul că Ucraina a fost obligată să procedeze la ”reunirea populaţiei moldoveneşti” şi nu neapărat la ”reunirea teritoriilor moldoveneşti”, Nikita Hruşciov cu ceilalţi conducători de atunci ai RSS Ucrainene au pus la cale un plan de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe, adică de ”ucrainizare peste noapte” a moldovenilor. Presa Ucrainei şi cea centrală a început să publice un şir de ”materiale ştiinţifice”, în care se tratau preconceput, doar de pe anumite poziţii, procesele istorice de formare a componenţei naţionale a populaţiei Basarabiei şi a RASSM.
Bunăoară Izvestia, din 3 iulie 1940, în articolul de proporţii ”Istoria Basarabiei şi a Moldovei” susţinea că ”există probe ce demonstrează că slavii locuiesc aici (adică în Basarabia şi RASSM) din cele mai străvechi timpuri. Conform surselor greceşti, pe timpul Împărăţiei Dacilor, triburile slave locuiau nu numai în Basarabia, dar şi pe teritoriul cnezatelor dunărene”. Până şi titlul denotă cunoştinţele aproximative ale autorului în domeniile istoriei şi ale geografiei (precum scriu unii şi în zilele noastre – ”Moldavia i Pridnestrovie”). Însă bate la ochi data apariţiei acestei publicaţii – 3 iulie 1940, adică cu o săptămînă până la şedinţa comună a Biroului Politic al CC al PC (b) unional şi a SKN din URSS, unde a fost discutată şi susţinută ideea cu privire la formarea RSSM. Cu alte cuvinte, ”calul troian” a fost pregătit din timp, văzîndu-i-se de la o poştă ”urechile” ucrainene…
Moscova acceptă scenariul Kievului. După o mulţime de răsturnări de fapte istorice sub care nu şi-ar fi pus semnătura nici un savant onest, Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene M.Greciuha i-a expediat, pe data de 22 iulie 1940, la Moscova, secretarului CC al PC(b) din URSS Gh.Malenkov ”Nota informativă cu privire la proiectarea frontierei de stat a RSS Moldoveneşti cu Ucraina”. În ea se afirma că: ”1. Bucovina de Nord (474.617 locuitori) e populată majoritar de ucraineni, sau cum li se mai spune – rusini, şi de guţuli, precum şi de o parte neînsemnată a popoarelor de alte naţionalităţi, care nu au nimic comun cu originea moldovenilor. De aceea nu trezeşte nici un fel de îndoieli faptul că toată Bucovina de Nord trebuie să fie inclusă în componenţa RSS Ucrainene”. Deşi în susţinerea acestei afirmaţii nu au fost aduse nici un fel de cifre concrete, ea totuşi a fost luată în consideraţie de Gh.Malenkov, adept fidel al poziţiei Ucrainei. Datele expuse de partea moldovenească au fost ignorate.
Peste 5 săptămâni după aceasta, când Bucovina de Nord a fost deja alipită la Ucraina, noile autorităţi au efectuat un recensământ al populaţiei din regiune. Conform chiar surselor ucrainene (”Date oficiale ale Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene” din 31 august 1940), 136.184 persoane (28,6% din întreaga populaţie) au insistat că sunt de naţionalitate moldoveni, iar 121.265 (26,48%) – că sunt români. În aşa mod, cei care, potrivit lui M.Greciuha, nu aveau ”nimic comun cu originea moldovenilor”, constituiau în realitate cifra de 55,8% din întreaga populaţie a Bucovinei de Nord.
Într-un mod similar, a fost argumentată de M. Greciuha şi necesitatea alipirii judeţului Hotin. Conform aceleeaşi Note informative, acolo locuiau ”…în marea majoritate ucraineni (adică rusini şi chiar guţuli), cu excepţia unui număr neînsemnat de moldoveni, împrăştiaţi prin tot judeţul, cu o concentrare doar în 16 localităţi ale plasei Briceni şi în 7 localităţi ale plasei Secureni…”. ”Datele statistice denotă că acest „număr neînsemnat” de moldoveni constituia pe atunci circa 47%, ucrainenii–circa 25%, (ruşii – 13,6%, evreii – 9,2%, alte naţionalităţi – circa 5%). Mai mult ca atât, în vara lui 1940 cei 1.589 de bielaruşi şi 2.193 de polonezi din judeţ au fost reînregistraţi ca ucraineni, iar 22 de sate moldo-ucrainene au fost înregistrate ca pur-ucrainene.
„În judeţul Akerman/Cetatea Albă locuiesc 368.252 persoane, inclusiv 39.1% ucraineni şi ruşi… iar moldoveni – doar 19,6%. Reieşind din aceasta, – scria lui Malenkov Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei, socot că judeţul Akerman la fel trebuie alipit în întregime la RSS Ucraineană”.
Deoarece datele ultimului recensămînt (1930) indicau aici aflarea a numai 20,5% de ucraineni, conducerea de la Kiev a mai recurs la un fals, adăugând la acest indice şi cele 17,3% de ruşi. Astfel, ponderea „ruso-ucrainenilor” s-a majorat până la 37,8 % (dar nu până la 39,1%, cum era scris în Notă). Cu siguranță, în caz de necesitate, partea ucraineană ar fi găsit o modalitate să-şi ”alipească” şi o altă etnie slavă – bulgarii, ce constituiau în judeţ 17,3% din populaţie.
Conducerea RASS Moldoveneşti (secretarul Comitetului regional al PC (b) Borodin, Preşedintele SKN Constantinov şi Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem Brovco) a propus ca frontiera de sud a RSS Moldoveneşti să fie demarcată cu includerea în componenţa Moldovei a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail, a judeţului Akerman, toate cu o populaţie majoritară moldovenească. Bunăoară, oraşul Ismail era caracterizat ca ”un centru de atracţie culturală şi economică a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail şi a unor plase din judeţul Cahul”. Însă Moscova şi în acest caz a luat în consideraţie doar ”argumentele” lui M.Greciuha. Vizavi de judeţul Ismail, Kievul din nou a ”contopit” procentul populaţiei ucrainene cu cel al ruşilor , obţinînd în total 34,7%. ”Socot (din nou declară autoritar M.Greciuha) că judeţul Ismail trebuie transmis RSS Ucraineane, reieşind din următoarele considerente”:
a) însuşi oraşul Ismail e populat aproape în exclusivitate de ucraineni şi parţial de ruşi;
b) bulgarii şi găgăuzii, care formează 33,3% din populaţia judeţului, în calitate de triburi slave, au mai mult comun cu ucrainenii, decît cu moldovenii” (de fapt găgăuzii sunt o etnie de provenienţă turcă);
c) Dunărea, ca magistrală acvatică nesupusă îngheţului, e legată cu Marea Neagră şi poate fi folosită efectiv de către flota fluvială şi cea maritimă ale RSS Ucrainene. Nu are sens dispersarea Dunării în sfere de influenţă – atât din punct de vedere economic, cât şi strategic”.
Precum se vede, Kievul nici nu-şi voalează cumva tendinţa de acaparare totală a acestui însemnat port maritim al Basarabiei, motivând că dispune de „flotă fluvială şi maritimă”.
Scopul scuză mijloacele? Argumentele reprezentanţilor Ucrainei – atunci când acest lucru le era convenabil – se bazau pe datele statistice ale recensământului din anul 1927, nepublicate oficial, şi deci, puteau fi tratate în mod arbitrar. Pe când conducerea RASS Moldoveneşti în Nota sa informativă a folosit cele mai proaspete, la acel moment, materiale oficiale – ale recensământului populaţiei Basarabiei, efectuat în anul 1930. Bunăoară, cifrele oficiale indicau că în judeţul Ismail moldovenii constituiau 37,9% din întreaga populaţie, ruşii – 29.7%, ucrainenii – 4,7%, bulgarii – 19,2%, găgăuzii – 0,9%, alte naţionalităţi – 7,6%. Cu toate acestea, Ucraina (care în Nota ei, precum se vede mai sus, intenţionat nu a indicat procentul moldovenilor) şi-a alipit şi acest judeţ.
Îngrijorarea Kievului pentru soarta limbii ucraineane ca motiv pentru acaparare de teritorii! Potrivit tov. Greciuha, ”În RASS Moldovenească sunt înregistraţi 572.339 locuitori, dintre care: 30,2% moldoveni, 12,8% alte naţionalităţi şi 57% – ucraineni, ultimii populând masiv raioanele Kodîma, Pesceanca, Ananiev, Valea-Guţulului, Ocna-Roşie, Cerneanca, Balta, Kotovsk”.
Dacă Ucraina a reuşit (prin falsificări de date statistice) alipirea Bucovinei de Nord şi a judeţelor basarabene, populate majoritar de români (moldoveni), atunci în cazul de faţă ea n-a avut probleme cu … restituirea acestor raioane pur-ucraineşti…reieşind şi din faptul, că la formarea RSS Moldoveneşti… toate şcolile vor trece, în mod obligatoriu, la ”limba moldovenească” şi acolo poate dispare limba ucraineană, iar raioanele menţionate se învecinează nemijlocit cu RSS Ucraineană”.
Astfel, viitoarea RSS Moldovenească a mai pierdut şi 8 (!) raioane din componenţa RASSM, situate pe malul stâng al Nistrului. Iar zecile de mii de moldoveni de acolo, în opinia noilor autorităţi, nu posedau acelaşi drept la limba lor maternă, astăzi ei fiind complet ucrainizaţi.
Iată cum a procedat Ucraina în cazuri similare. În total, la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşi a avut de câştigat: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, care şi-a alipit pământuri populate de 1,7 mil locuitori. Pentru a scădea ponderea moldovenilor, pe parcursul lunii octombrie 1940, în judeţele Ismail şi Akerman au fost strămutate circa 10 mii de familii din regiunile Sumî, Viniţa, Lvov, Volîn şi Kameneţ-Podolsk.
Primind diferite înlesniri din partea statului, ucrainenii sosiţi aveau misiunea să ”absoarbă” şi să ”dilueze” băştinaşii, transformându-i (la ei acasă!) într-o minoritate naţională. Misiune, pe care, se pare, au şi dus-o la bun sfîrşit.
2 AUGUST, 1940: tăierea „pe viu” din trupul Moldovei!
La 2 august 1940 Sesiunea VII a Sovietului Suprem al URSS a abordat chestiunea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale şi includerea Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin, Akerman şi Ismail ale Basarabiei în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”.
Trebuie menţionat că o asemenea formulare a chestiunii trezeşte multe nedumeriri printre istorici. Dacă prima parte a ei este clară, fiind vorba despre formarea RSSM în baza reunirii Basarabiei cu RASSM, atunci cealaltă trezeşte multe dubii.
În primul rând, la această dată încă nu era determinată definitiv componenţa naţională a populaţiei din judeţele sus-pomenite, desprinderea lor din componenţa Basarabiei neavând nici un motiv sau suport statistic. Transmiterea în jurisdicţia Ucrainei a celor 8 raioane transnistrene nici nu şi-a găsit vreo formulare în ordinea de zi.
Iar problema Bucovinei de Nord, ocupate de URSS doar în baza notei nejustificate a lui Molotov, în genere prezenta un caz aparte. Însă toată această grabă era în favoarea părţii ucrainene.
Bătea la ochi şi metamorfoza stranie a lui T. Konstantinov, Preşedintele SKN al RASSM. Luând cuvântul în numele delegaţiei moldoveneşti, dânsul a propus formarea RSSM în baza raioanelor ”cu populaţie preponderent moldovenească” din componenţa actualei RASSM şi a 6 judeţe ale Basarabiei: Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei şi Soroca.
Nu aveau vreo argumentare nici cele declarate de el în continuare, precum că 3 judeţe basarabene – Akerman, Ismail şi Hotin – „sunt preponderent populate de ucraineni”.
Plus la aceasta, omologului său din Ucraina, L.Kornieţ, a menţionat la sesiune că „în problema graniţelor dintre Moldova şi Ucraina Sovietică… între noi există o înţelegere totală”. Rămâne o taină cum a fost atinsă această „înţelegere”. Cert e însă una: la Moscova moldovenii şi-au schimbat poziţiile expuse anterior în propria Notă informativă.
În anul 1940 populaţia judeţelor Akerman, Ismail şi Hotin era formată în proporţie de 28,6% de moldoveni şi 25,4% ucraineni. În judeţul Ismail, moldovenii formau 31,9% din populaţie, iar ucrainenii doar 4,7%. În regiunea Ismail, ulterior formată în cadrul RSS Ucrainen în baza judeţelor Akerman şi Ismail, moldovenii constituiau 18,3 %, iar ucrainenii 11%.
Interesele populaţiei de origine bulgară şi găgăuză deloc n-au fost luate în consideraţie în procesul delimitării teritoriilor între Ucraina şi Moldova.
În consecinţă, ca rezultat al demarcării în anul 1940 a noilor frontiere între RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, Basarabia a pierdut: porturile de la Dunăre şi Marea Neagră (Bugaz, Cetatea- Albă, Chilia, Ismail, Reni), 30% suprafețe de vii, 40% din producţia globală de grâne, 23% din şeptelul de ovine, 18% din extragerea materialelor de construcţie, întreaga industrie piscicolă etc.
Basarabia pe lângă faptul că a fost fărâmiţată, a avut de suferit şi de pe urma ruperii legăturilor economice şi culturale dintre judeţele de sud, de nord şi cele centrale. Lipsite de tradiţionalele căi de comunicație, unele raioane de sud ale actualei r.m. nici până în prezent nu au atins nivelul mediu de dezvoltare economică şi socială.
Nu au existat nici un fel de motive etnografice, economice, politice, culturale sau sociale în stare să îndreptăţească alipirea judeţelor Hotin, Ismail şi Akerman la Ucraina.
Transmiterea de către Moscova în jurisdicţia Ucrainei a teritoriilor românești din Basarabia nu s-a produs în mod spontan, ci constituie rezultatul unei politici intense, propagate în perioada interbelică de adepţii expansionismului ucrainean. Formarea RSS Moldoveneşti a fost doar un prilej prielnic pentru realizarea acestor planuri susţinute de Moscova.
Protestele moldovenilor rămaşi fără patrie. Populaţia moldovenească din judeţele Hotin (circa 137 mii de oameni), Ismail ( circa 72 mii), Akerman (circa 63 mii) şi Bucovina de Nord ( circa 138 mii) n-a fost de acord cu o asemenea delimitare a teritoriilor. În adresa instanţelor de vârf, personal lui Stalin şi Kalinin, au pornit sute de scrisori şi telegrame colective cu cererea de revenire în componenţa RSS Moldoveneşti.
Protestele s-au mai domolit o dată cu dezlănţuirea războiului, însă la 29 iunie 1946 conducerea RSS Moldoveneşti s-a văzut nevoită să-i expedieze personal lui I.Stalin o interpelare oficială cu următorul conţinut: ”CC al PC (b) din Moldova, Prezidiul Sovietului Suprem şi Sovietul de Miniştri ai RSS Moldoveneşti Vă roagă să examinaţi problema readucerii în componenţa RSS Moldoveneşti a judeţelor Hotin, Akerman şi Ismail ale Basarabiei, actualmente incluse în RSS Ucraineană”. Au avut curajul să semneze acest document secretarul II al CC al PC (b) din RSSM M.Salogor şi Preşedintele Sovietului de Miniştri al RSSM N.Coval. În ianuarie 1954, A.Lazarev, în calitate de ministru al culturii din RSSM şi membru al Biroului CC al PCM, a făcut o încercare (nereuşită, însă) de a se întâlni cu N.Hruşciov, pentru a-i înmâna personal o interpelare similară. În 1958 A.Lazarev a făcut o interpelare conducătorilor de atunci ai RSSM: Z. Serdiuc, I. Codiţa şi A. Diordiţa, privind ”petele albe” din istoria Moldovei şi, în special, problema fostelor teritorii moldoveneşti.
Chiar şi în anul 1986 un grup de veterani din Republica Moldova s-a adresat cu o scrisoare oficială Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, în care era pusă problema sudului Basarabiei. Toate aceste adresări însă au fost lăsate fără nici un răspuns din partea autorităţilor de la Moscova. Nimeni nu s-a încumetat cel puţin să recunoască oficial marea nelegiuire comisă în vara anului 1940.
În perioada sovietică, Ucraina şi-a lărgit hotarele din contul statelor învecinate, cu circa 150 mii km pătraţi. Acest lucru a devenit posibil atât în virtutea politicii expansioniste a URSS, cât şi graţie unor ”daruri” generoase din partea Moscovei.
Conform recensământului populaţiei din anul 1926, Ucraina stăpânea un teritoriu de 451,7 mii km pătraţi, populat de 29 mil. de locuitori. Astăzi teritoriul ei constituie 603,7 mii km pătraţi, cu 52 mil. de locuitori.
Republica Moldova şi graniţele ei post-sovietice
Şi Republica Moldova, după vreo 10 ani de tratative îndelungate, şi-a încheiat procesul anevoios de demarcare a actualei frontiere de stat cu ţara-vecină Ucraina. Acum rar cine poate să numească componenţa nominală a grupului de lucru din partea Republicii Moldova, sau să-şi amintească (cu excepţia cazului satului Palanca) câte ceva din activitatea comisiei guvernamentale abilitate. Dar, după încheierea tratativelor sus-numite şi cunoaşterea rezultatelor finale, se pune întrebarea: oare nu cumva „deficitul” de informaţie la tema dată urmărea scopul de a atenua, cumva, poziţia cam timidă şi nehotărîtă a părţii moldoveneşti? În timp ce ucrainenii, potrivit unor surse veridice, dominau pe tot parcursul activităţilor de delimitare a graniţelor, fiind la orice pas controlaţi de conducerea de vârf a Kievului, dar şi de întreaga populaţie locală – prin intermediul organelor de informare în masă. În consecinţă, ei au obţinut ceea ce şi-au dorit, adică o delimitare favorabilă a hotarelor cu Moldova. Ba chiar, în plus, alipitindu-şi şi vreo 7 km de traseu strategic, la care râvneau de mult timp.
S-au mai domolit spiritele legate de acest fapt şi Chişinăul a dat asigurări populației că nu s-a comis nici o cedare. Şi doar ţăranii satului moldovenesc Palanca au fost lăsaţi singuri cu noile lor probleme. Cei din partea locului se conving zilnic, pe propria piele, că s-a produs cel mai adevărat act de cedare. Ei se umilesc zilnic în faţa vameşilor şi a grănicerilor străini – de fiecare dată când pleacă „peste drum” la muncă în câmp sau când îşi aduc roada de pe lanuri.
Care puteau fi argumentele de bază ale părţii moldoveneşti până la semnarea actelor cu privire la delimitarea frontierelor cu Ucraina? De mai bine de 10 ani, din arhivele secrete au fost scoase la lumina zilei un şir de documente autentice care incontestabil demonstrează faptul că, în perioada sovietică, prin uz de fals, Basarabiei i-au fost înstrăinate teritorii imense. Încă în anul 1990, savanţii români A.Moraru şi I. Iaţenco, presimţind căderea imperiului sovietic şi inevitabila acutizare a problemelor teritoriale, au efectuat o muncă titanică de arhivă publicând, ulterior, documente veritabile ce demască ilegalităţile admise de Kiev şi Moscova, în august 1940, la delimitarea teritoriilor şi instaurarea frontierelor între RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană.
Documentele în cauză nu lasă piatră pe piatră din toate ”argumentele ştiinţifice” publicate cândva la comanda Kievului, în scopul îndreptăţirii acţiunilor de acaparare nelegitimă a pământurilor românești ale Basarabiei.
Intenţionat sau întâmplător, dar cert e că, din anul 1990 încoace, aceste documente au fost date uitării şi, în afară de specialiştii, rar cine cunoaşte ceva despre acele evenimente reale, nu inventate, din istoria imediată. Ba, se pare chiar şi factori de decizie, obligaţi prin funcţiile lor să le cunoască, au făcut abstracţie de ele pe parcursul actualului proces de delimitare a frontierelor – anume atunci, când era momentul potrivit de a opera cu argumente istorice convingătoare.
Strigător la cer! Se împlinesc 82 de ani de la odioasa tâlhărie a lui Stalin contra poporului român, condamnată dar nereparată până astăzi! Trenuri întregi cu români basarabeni se refugiau în Țară din calea invaziei sovietice în urma diabolicului ultimatum stalinist de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei…
Zile de doliu național – Uniunea Sovietică răpea României o parte din teritoriul său istoric – Basarabia și nordul Bucovinei, cedate prin sinistrele ”consilii de coroană” prezidate de carol 2… Pe străzi românii se rugau, în fiecare înimă jurământul de răzbunare a acestei crime! Izbăvirea va veni peste un an când gorioasa Armată Română va elibera Basarabia și nordul Bucovinei (22 iunie -26 iulie 1941).
Ostașii români eroi au trecut Prutul în Campania de eliberare a Basarabiei și nordului Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941) răpite de sovietici/cedate prin sinistrele consilii de coroană prezidate de carol 2 ferdinandovici la 26-28 iunie 1940, pentru reunirea cu Patria lor Mamă România. Armata Română a trecut apoi Nistrul pentru înlăturarea amenințării bolșevice și maloruse de la frontiera de răsărit și de nord a țării, pentru eliberarea românilor transnistrieni victime ale foametei organizate de bolșevici și ale prigoanei la care erau supuși. În iulie 1924 fusese înființată de Stalin așa zisa „republică autonomă sovietică socialistă moldovenească” cu centrul la Balta și mai târziu Tiraspol, pentru a atrage și Basarabia românească în această formațiune fantomă. Comitetul executiv central din Ukraina din 12 octombrie 1924 a stabilit ca această formațiune să intre în componența Ukrainei sovietice.
„Și cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?” ne întreba țăranul transnistrean Toma Jalbă în anul 1918.
Moldovenii aceștia care au îndurat jugul sovietic ukrainean (fost pravoslavnic rusesc), și-au păstrat ca prin minune graiul curat și portul românesc! Părinții și bunicii lor au așteptat venirea Armatei Române eliberatoare încă din anul 1918 când Basarabia s-a Unit cu Patria sa Mamă ROMÂNIA! Peste un deceniu, în august 1941 visul lor se va îndeplini!
Azi nu a a dispărut această ramură a poporului român, sub jugul bolșevic sovietic și cel malorus! Sovieticii au răpit României Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în 26-28 iunie 1940 și apoi prin Convenţia de armistiţiu, semnată în noaptea de 12/13 septembrie 1944… După sfârtecarea României în anul 1940 și în anul 1944, sovieticii au organizat un adevărat genocid contra românilor basarabeni și bucovineni, au sfâșiat și Basarabia oferind cadou Ukrainei alături de nordul Bucovinei, nordul și sudul României dintre Prut și Nistru, ceea ce a rămas din decupaj a fost botezat de Stalin r.m.
Sursa: pagina de facebook, Daniel Siegfriedsohn – Arhive istorice

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: