Valentina Ciobanu, are 35 de ani și este psiholog sistemic, dar practică și tehnica catatim-imaginativă Simboldrama. Prima facultate a Valentinei este cea de Drept, este magistru în Drept, însă psihologia este domeniul în care se regăsește. A făcut studii, respectiv și master în domeniul Psihologie, dar și Foarmare în Terapie Sistemică certificată de Asociația de Consiliere și Terapie a Familiei din România.

Astăzi, am discutat despre copii neiubiți în familie, sentiment simțit de mulți adulți de azi. Sentimentul de copil neiubit poate fi o traumă din copilărie, cu care o persoană paote trăi mult timp.

 

Daniela Gorincioi: Se zice că un copil în familie este o binecuvântare. Dar, uneori, auzim de la tinerii deveniți adulți că a fost copil neiubit în familie. Și tinde să se compare cu fratele ori sora. Tânărul tinde să menționeze că în comparație cu sora/fratele, el s-a simțit neiubit de părinți. De ce apare așa concluzie la unele persoane?

Valentina Ciobanu: Concluzia apare în urma manifestării comportamentului părinților față de el. El nu este tratat în egală măsură cu fratele sau sora lui, nu i se acordă atenția necesară sau este în general respins de către părinți. Atunci când inițiem terapiile, una din primele întrebări către client este dacă el este un copil dorit în familie, iar răspunsurile pot fi diferite, de la: „Da, mama mereu mi-a zis ca eram foarte dorit, planificat etc.”, până la: „Nu, chiar mama mi-a zis că voia să mă avorteze… ”. Acest sentiment că nu sunt dorit, omul îl poartă cu el o bună perioadă, până începe să lucreze cu propriile frici, traume și să accepte realitatea în care trăiește. În ajutor îi vin terapiile.

DG: Cum ar trebui un părinte să conștientizeze că neîndeplinirea unor doleanțe ale copilului poate crea senzația că copilul ar fi neiubit?

VC: Aici trebuie să facem precizarea că este vorba de doleanțele de bază, adică necesitatea de a-i fi alături, de a fi ascultat, susținut, încurajat, ajutat, îmbrățișat, dar și necesitățile de bază – hrană, îmbrăcăminte, studii, educație etc. Am un caz în care persoana (26 ani) în terapie îmi spune: „O urăsc pe mama din simplul motiv că nu mă hrănea, ea efectiv nu-mi gătea mâncare…”.

Aceste necesități trebuie satisfăcute neapărat, cele ce țin de partea afectivă și de cea comportamentală a omului. Dacă vorbim de doleanțe precum: „X are telefon mai performant, iar dacă nu-mi luați și mie, atunci nu mă iubiți…” intrăm deja în sfera educației, unde nu de fiecare dată e ok să le îndeplinim toate capriciile copiilor. NOI NU COMPENSĂM IUBIREA CU LUCRURI MATERIALE!

DG: Copilul fiind mic, este neputincios de a  face mule lucruri. De exemplu, vrea să mănânce un fel de mâncare. Spunând asta mamei, cumva i se reproșează că numai pofte are. După ce face mâncarea, mama reproșează micuțului: – Na, ți-am făcut dacă așa tare ai vrut! Oare o mamă realizează că prin așa tonalitate creează o altă impresie?

VC: De multe ori nu realizează, iar asta face copilul să creadă că nu a făcut-o din plăcere și că mama a gătit acea mâncare doar să scape mai repede de reproșurile copilului. Aici o parte din vină o poartă tot mama, deoarece știind deja poftele copilului, ar putea să întrebe: „Voi ce vreți azi să mâncați?”

Soțul vrea carne, iar copilul cartofi, atunci gătim ceea ce vor și știm că vor mânca. Dacă voi găti ceea ce doar mie îmi place, atunci trebuie să mă aștept la reproșuri. Hai să ne amintim de noi când eram mici, părinții găteau un fel de mâncare, dar nu întotdeauna noi, copii fiind, voiam s-o mâncăm. Dar nu aveam încotro. Atunci de ce acum să nu rupem acea barieră și să facem contrariul? Știu, e nevoie de răbdare pentru fiecare, dar dacă vrem relații frumoase, hai să înceapă tot de la noi.

DG: E în firea copilului să fie năzbâtios. Deși răbdarea părinților are o limită, cum ar trebui să vorbească cu copilul în încercarea de a explica că ce face el, e rău?

VC: Depinde de vârsta la care copilul face năzbâtii. Dacă e vorba de 3-6 ani, atunci copilașul nu face altceva decât să exploreze lumea, să experimenteze și să afle tot ce-l interesează. Este un lucru firesc, pentru că la acea vârstă copilul își formează propriul Eu. Nu le interzicem, dar îi supraveghem și îi ghidăm. Dacă e vorba de vârsta 7+ ani, atunci e perioada de adaptare cu mediul școlar, colegi și profesori, iar fiecare se manifestă în modul său, astfel încât să iasă în evidență. La această vârstă venim cu explicații corecte, pe înțelesul lor și le oferim sprijin și informație utilă. De la 12+ ani, copiii își formează propriile găști, unde cineva e lider și începe rivalitatea între ei. E o vârstă mult mai fragilă decât ar părea, de aceea aici e cel mai oportun să le devenim prieteni cu care să poată discuta orice.

DG: Comparațiile între frați/surori e un aspect dureros pentru copil. Cum evităm comparațiile?

VC: Fiecare părinte ar fi bine să înțeleagă că frații și surorile nu sunt la fel. Fiecare copil, chiar și gemenii, sunt diferiți. Fiecare copil are personalitatea și individualitatea sa. Noi nu putem impune un coleric să devină melancolic și viceversa. E simplu, un coleric, care cațără garduri și urcă munți, nu va dori niciodată să stea cu o cană cu ceai și o carte la gura căminului ore în șir și invers.

E o chestiune care vine din empatie, iar mulți părinți încă nu au această calitate.

DG: Privind diverse emisiuni TV ori Radio, e firesc ca un copil să vrea să preia un model anume. Cum evită un părinte să ironizeze că el nu va putea face asta?

VC: E vorba de lipsa încrederii în sine a părintelui. Atunci când un părinte nu are încredere în propriile forțe, nu va avea nici în copil încredere. Mereu va căuta să-l descurajeze, să nu viseze măreț și să se mulțumească cu ce are.

De aceea aici e vorba mai mult ca părintele să lucreze cu sine, să capete acea încredere și iubire față de sine, pe care să o poată transmite și copilului său.

DG: Există cazuri fericite, în care părinții realizează aceste lucruri și cu puțin ajutor, se pot redresa, însă totodată există și cazurile mai puțin plăcute, de negare. Părinții își neagă sentimentele negative față de copil, precum și comportamentele negative, pe care le justifică de cele mai multe ori prin argumente de genul: „am făcut-o pentru binele lui”.

VC: Acești părinți nu-și asumă responsabilitatea de părinte. Ei acționează în folosul lor, ca să le fie lor mai bine și mai ușor, nu și copiilor. De multe ori la replica părintelui: „Pentru voi am făcut!”, copiii devenind adulți răspund: „M-ai întrebat dacă vreau?”. Este vorba doar despre neasumarea unor responsabilități ale părinților. Atât!

DG: Un copil inhibat și ironizat e un copil traumat. Cum poate scăpa un copil de inhibiții?

VC: Dacă el crește în asemenea mediu – nicicum. Când va deveni independent, poate începe terapiile, dacă e vorba de traume deja. Sau, dacă dispune de inteligența și capacitatea emoțională necesară, o poate face și singur, dar sunt rare asemenea cazuri. Noi putem depăși traumele, inhibițiile noastre doar atunci când începem să lucrăm cu noi înșine. Pentru aceasta este nevoie de dorință și să înțelegem că va fi un proces lung, pe alocuri nu chiar plăcut, însă cu un rezultat mult dorit.

DG: În cazul în care un copil trăiește într-un mediu ostil, ironic și se simte neiubit, ajuns la o vârstă, are tendința de a pleca de acasă. Și nu are interesul de a se mai întoarce în mediul în care a crescut. Chiar și dacă vine la părinți, vine cumva forțat. Discuțiile cu părinții referitor la anumite experiențe urâte ar putea depăși anumite traume?

VC: Da! Cel puțin vor fi scoase la suprafață și va fi clară care este supărarea lui. Nu ne așteptăm instant la rezultate, este nevoie de timp ca părinții să înțeleagă și ei că au procedat inadecvat cu copilul, iar mai mult decât atât, ei vor trebuie să accepte aceste fapte și să se scuze față de copil. Atunci poate surveni și împăcarea cu șine, dar și cu părinții, pentru că eu ca și copil, voi înțelege că părinții au devenit conștienți de ce s-a întâmplat și le pare rău.

DG:  Discuțiile între copii și părinți ar putea ajuta la depășirea unor traume?
VC: Cu siguranță că da, doar în cazurile în care părinții sunt dispuși să asculte și să empatizeze. Sa-și recunoască greșelile și să dorească să ajute prin orice căi posibile. Copii sunt continuitatea lor, este cel mai valoros ce puteau ei să realizeze. Atunci de ce să nu pună accent pe această valoare și să o dezvolte sănătos?

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: