Ce sunt inhibițiile? De ce le avem și cum scăpăm de ele? O inhibiție este, de obicei, la nivel de emoție sau mai mult. Emoția ne dictează ce facem. Astăzi, stăm de vorbă cu Valentina Cioban psiholog de meserie și aflăm ce este inhibiția și cum scăpăm de ea.

Daniela Gorincioi: Ce sunt inhibițiile?
Valentina Cioban: Inhibiția este o limitare normală a unei funcții sau a unei necesități. Atunci când am necesitatea să mănânc, dar am frica să nu adaug în kilograme, mă limitez, ceea ce  înseamnă că inhib această necesitate sau funcție. La fel e și cu celelalte.

DG: Mulți din noi am crescut cu multe inhibiții, fiind crescuți prin vorbele gen „nu e frumos așa”, respectiv întrebarea „ce o să zică lumea?” Asta a făcut ca mulți copii să devină inhibați și să aibă frici. Cum scăpăm de inhibiții la maturitate și cum depășim inhibițiile din copilărie?
VC: Le-aș numi, mai degrabă, interdicții, care ne-au făcut să ne inhibăm. Cu cât mai des părinții spun „Nu” copilului lor, cu atât mai mult crește rușinea în el. „Nu se poate. Nu te duci. Nu vorbi. Nu striga. Nu plânge. Nu pune mâna. Nu ai dreptul etc.”, nu fac altceva decât să inhibe personalitatea copilului și e cu atât mai grav, cu cât aceasta se întâmplă de timpuriu. În terapie, lucrăm pe amintiri și evenimente care ar fi inhibat, supărat, dezamăgit sau traumat persoana. Scoatem la suprafață acele momente și lucrăm cu ele până în acel moment, în care se conștientizează de ce s-a procedat în așa mod și ce putem face noi acum ca să ieșim din acele tipare.

DG: Mai putem să ne corectăm, deși avem o vârstă?
VC: Da! Niciodată nu este prea târziu, mai ales dacă există și dorința de a face o schimbare. Cunosc persoane care singure au ajuns la o schimbare prin lucru asupra sa, iar asta implică dezvoltare personală continuă și dorința de a cunoaște și a face față unor situații care le-ar scoate din zona de confort. Dar am foarte mulți clienți care, cu ajutorul ședințelor consultative sau a celor terapeutice au reușit să depășească inhibițiile „dăruite” de cei în grija cărora au fost, în copilărie.

DG: Se spune că există un mit pentru a scăpa de inhibiții, precum că dansul ar fi o soluție în acest sens. Ce trucuri recomandați pentru a scăpa de inhibiții?
VC: Vreau să înțelegeți că inhibiția e la nivel de emoție mai mult. Emoția ne dictează ce facem. Prin dansuri sau alte activități noi ne descoperim talentele și capacitățile, acele care ne-au fost interzise sau limitate. Iar la o vârstă adultă, când am ajuns să-mi pot permite singur această plăcere, înțeleg că de fapt eu pot, vreau, îmi reușește și o voi face. La nivel fizic da, orice activitate ne scoate din rutină și ne dă posibilitate să ne degajăm de starea de încordare pe care o avem, dar în profunzime lucrăm mai întâi cu emoția. Deblocăm.
DG: Ce ar trebui să facem ca să scăpăm de „ce o să zică lumea?”
VC: Cel mai simplu ar fi să nu ascultăm ce spune lumea. Atunci când ai un job de la care primești satisfacție, când ai activități pe lângă meserie, când plăcerea de a trăi e mai presus de orice, chiar nu mai contează ce o să mai zică lumea care pentru mine nu contează. Dar, de la zis până la făcut e o cale de parcurs, iar cei ce nu reușesc de sine stătător să conștientizeze acest fapt, pot apela la serviciile unui psiholog care i-ar ajuta în acest sens.
DG: De ce, pentru unii, încă mai contează așa mult opinia celor din jur?
VC: Pentru că frustrările sunt mai mari și mai puternice decât voința lor de a ieși din tipare. Pentru că nu au fost încurajați de mici că ceea ce contează pentru ei cu adevărat, este să fie fericiți și să facă ceea ce le va aduce fericire, plăcere, stabilitate financiară și satisfacție. Pentru că mereu au fost comparați cu alți copii/colegi, pentru că educația primită în școală i-au făcut să înțeleagă că nu ei contează ca oameni, ci „Nu cumva să facă școala și profesorii de rușine…”. Pentru că în 85% din cazuri părinții nu au învățat copiii să fie liberi și curajoși, ci le-au închis gurile și le-au interzis să facă ce iubesc, ca „Nu cumva să creadă vecinii si restul lumii că au copii needucați…”. Pentru că această listă poate continua încă mult. Iată de ce încă mai contează, pentru unii, opinia celor din jur, din păcate.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: