Cum educăm copii în secolul XXI? E bine să le spunem nu? Când și în ce context? În interviul de azi cu Valentina Cioban aflăm cum spunem nu copiilor.

Daniela Gorincioi: Adulții de azi au crescut și au fost învățați mai mult să fie refuzați, fără a li se explica prea multe. Ori erau prea mulți de „nu” în viața lor de copii, respectiv de adolescenți. În subconștient, avem acest „nu”. Cum învățăm să scoatem această negație din cap?
Valentina Cioban: Negația nu o vom putea scoate deja, dar noi putem învăța când e oportun să o folosim, având în vedere experiența noastră cu mulți de „Nu”, așa cum ați spus mai sus. În acest sens, noi acționăm exact invers. Nu este prea ușor, dar în comparație cu copiii, noi suntem adulți și putem gestiona mai ușor o comunicare.
DG: Cum evităm folosirea negației atunci când trebuie să interzicem ceva unui copil?
VC: Atunci când este vorba de reguli generale de securitate, noi vom folosi negația. De exemplu „Nu e voie să treci la culoarea roșie a semaforului” sau „Nu este voie să urci pe geam, pentru că ai putea să cazi de la înălțime” etc., sunt fraze care nu ar putea fi înlocuite cu altele fără negații.

În alte situații, când vădit noi putem oferi alternative, o facem. De exemplu, în loc de „Azi nu ai voie să folosești telefonul”, putem spune „Azi ai posibilitatea să îți alegi o activitate în care îți vei folosi imaginația, pentru ca mâine să poți obține două ore ca să le petreci în telefon.”
DG: În cazul adultului de azi, căruia i s-a interzis multe doleanțe, poate să-și educe copilul în mod negativ. În subconștientul lui, asta e ceva firesc. Pare ceva firesc. Ce ar trebui să ia în considerare părintele atunci când refuză o doleanță a copilului său?
VC: Ar trebui să ia în calcul ce impact va avea asupra stării sale afective. Cât de afectat va fi copilul și dacă este o doleanță care chiar trebuie refuzată sau, totuși, e ceva realizabil.
DG: Ce ar trebui să știe un părinte atunci când un copil vine cu o adresare, o doleanță, dar știe că șansele sunt minime la momentul cela ca să-i îndeplinească dorința?
VC: Ar trebui să știe să comunice eficient cu copilul său. Să-i aducă explicațiile argumentat de ce nu este posibil de realizat ceva și când va fi posibil aceasta. Să nu lase copilul cu gândul și impresia că ce-și dorește el, nu contează și niciodată nu va fi realizat. Pentru că astfel noi nu oferim încredere în copii. Dimpotrivă, noi venim cu susținere și le explicăm că acum nu e chiar posibil să realizăm ceea ce vor, dar există alternative sau, pur și simplu, să se înarmeze cu răbdare până va fi posibil. Dăm și termene cu aproximație, în aceste situații.
DG: Un părinte ar trebui să știe că un copil, în mod subconștient, preia modelul de educare a părintelui, nu-i așa? Respectiv ar trebui să fie mai conștient de felul în care reacționează, vorbește sau interzice ceva?

VC: Da, cu siguranță copilul preia modelul de educare de la părinte. Părinții trebuie să fie destul de conștienți de asta, dar, cu părere de rău, mulți nu sunt. Nu există capacitatea de a înțelege acest fapt tot din cauza educației primite. Pentru că au fost învățați să gândească doar într-un anumit mod și nu multidimensional. Dar niciodată nu e târziu pentru auto educație.
DG: Cum ar trebui un părinte să găsească echilibrul între Da și NU?
VC: O persoană care investește în propria dezvoltare, în cunoștințe, care dorește să facă schimbări în viața sa, va înțelege unde va spune da și unde va spune nu. Plus la toate, își va argumenta poziția astfel, încât să nu jignească copilul atunci când va fi nevoit să-l refuze în ceva.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: