A avea un copil cu dizabilități este o adevărată provocare, căreia indiferent de circumstanțe,  mamele speciale trebuie să îi facă față. E nevoie de multă răbdare şi să ofere de două ori mai multă atenţie şi dragoste. Oboseala este la ordinea zilei dar zâmbetul copilului „șterge” toată suferința și durerea. Cu siguranță, doar părinții care se află în asemenea situații pot înțelege această dramă, iar Silvia Scerbakov din Chișinău cunoaște foarte bine “gustul” tristeții. Băiețelul mai mare are probleme de sănătate, iar femeia a sperat până în ultima clipă că se va face bine.

„Copilul s-a născut la termenul de 37-38 săptămâni, a fost problema că greu se deschidea uterul când era gata să se nască. A avut insuficiență de oxigen și astfel a suferit creierul. La început nu am știut de așa ceva, după naștere am stat și în reanimare două zile, iar apoi în Neurologie am fost internați 3 săptămâni. La început avea diagnoza Encefalopatie. Apoi pe la 4 luni i s-a pus diagnoza Paralizie Cerebrală Infantilă. Am urmat întotdeauna cu strictețe tratamentul medicamentos, dar și cel de reabilitare. Ni s-a explicat că prin reabilitare se poate de ajutat copilul”, povestește Silvia.

„Timpul trecea și dezvoltarea lui nu era conform vârstei”

„Nu fixa privirea, nu se juca cu jucăriile. Tot așa trăiam cu speranța că urmând tratamentul atât medicamentos cât și reabilitarea, vom obține rezultate în recuperarea copilului. Neurologul zicea că este important primul an de viață. Când ieșeam la plimbare, nu stăteam cu toate mamele, de fapt nici prea aveam timp de plimbat prin parc, permanent eram în trecere de la policlinică spre casă, pentru noi analize și de a pregăti extrasul pentru un nou curs de reabilitare. Cu această speranță am trăit până la 3 ani și apoi până la 5 ani. Între timp s-a născut cel de-al doilea copilaș”, a mai spus femeia.

Silvia povestește că este o diferență totală între cei doi copii și anume cât de ușor i-a fost să crească și să

îngrijească unul fiind sănătos și altul cu nevoi speciale.

„Dar Victoraș, copilul sănătos a adus lumină în familie. Chiar și Alexandru, datorită lui a început să fixeze mai bine privirea și să-și dezvolte atenția. Am observat la Alexandru unele momente de gelozie față de micul bebeluș, care mai apoi să manifeste o simpatie enormă pentru frățior. De exemplu, dacă Victor era certat când a mai crescut, atunci Alexandru manifesta prin gesturile sale a apărare față de frățior”, adaugă Silvia.

Copiii cu dizabilităţi au nevoie de mai multă înţelegere, disciplină, atenție, grijă non stop și un program de recuperare – lucru greu de obţinut. Deseori, părinţii se luptă cu limitările, frustrările, crizele de furie și stereotipurile din societate.

„Iar când Alexandru a atins vârsta de 5 ani, am înțeles că șanse de a pune copilul pe picioare nu sunt. El tot nu mai ținea capul, nu stătea pe șezute, nu controla mișcările mâinilor. Deși diagnoza de PCI o au mai mulți copii, formele sunt diferite, în dependență de gradul de afecțiune al creierului”, a spus Silvia Scerbakov.

Când a înțeles că copilul său a fost destul de grav afectat și nu se va trata, femeia a trecut printr-un moment psihologic destul de dificil, deoarece nu voia să accepte situația reală.

„Până atunci eu trăiam cu speranța să-mi tratez copilul și mă gândeam că voi fi fericită când copilul se va trata, dar când am înțeles că nu se va mai trata nu știam cum să trăiesc. Apoi, am început să-mi schimb modul de a gândi. Copilul mai mare nu-și dădea seama de situația fratelui, abia când avea aproape 4 anișori, a început să pună întrebări. De ce el nu vorbește? De ce nu merge? De ce nu se joacă? Pe când alți frați ai altor copii fac aceasta. Eu i-am zis adevărul. Frățiorul lui are probleme de sănătate și nu poate”, a mai adăugat Silvia Scerbakov.

Ziua de muncă a unei mame care creşte un copil cu dizabilităţi, durează 24 din 24.

„Un moment important a fost atunci când am adunat fonduri pentru achiziționarea unui cărucior specializat pentru Alexandru. Dacă până atunci mi-era frică cum voi trăi, de sărăcie, atunci după, am învățat că atunci când am nevoie, să nu-mi fie frică să cer ajutor la oamenii din jur. Să ai un copil cu nevoi speciale este nu doar problema părinților, dar și a întregii societăți”, a spus femeia.

De atitudinea părinților depinde și acceptarea celor din jur, menționează Silvia.

„Noi, suntem obligați să facem schimbarea întregii societăți. În primul rând, noi trebuie să fim responsabili față de copiii noștri și la rândul nostru să aducem schimbarea în societate prin exemplul nostru. În concluzie pot să zic părinților care au copiii cu nevoi speciale, să fie mereu alături de durerea copiilor lor, iar dacă nu au îndeajuns forțe sau surse financiare, să nu le fie rușine să le ceară de la semenii lor”, povestește Silvia.

Întrebată cum s-a decis la al doilea copil și dacă nu a exista frica de a-l naște cu probleme de sănătate, Silvia ne-a răspuns.

„Privitor la al doilea copil, plănuiam să-l nasc după ce reușeam sa-l reabilitez pe Alexandru. Dar sarcina nu a fost planificată, el a venit așa când a vrut Dumnezeu. Când am aflat că sunt însărcinată, am înțeles că era un moment pe care nu puteam să-l controlez și să-l replanific, deși îmi era mai mult frică nu de faptul să se repete tragedia primei nașteri, dar mai mult cum mă voi descurca cu un bebeluș și un copil care necesită mai multă grijă și reabilitare.

Dar timpul a demonstrat că se poate. S-a reușit tratamentele cu Alexandru și s-a oferit timp și pentru Victor. Un pic mai dificil fost până el a început să stea pe șezut. La acel moment eu îi puneam pe amândoi în același cărucior, Alexandru – culcat, iar pe Victor între picioarele lui pe șezut și astfel realizam orice activități, de exemplu, mersul la centrul medicilor de familie, în parc sau chiar la proceduri de reabilitare”, adaugă femeia.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: