Cum ar fi oare să împaci două tabere care n-au nici o legătură una cu alta? Cât ar fi de potrivit să încerci să faci așa ceva? Unii scriitori se agață de o idee atât de siguri și puternic, încât rezultatul scrisului te lasă pentru mult timp fără comentarii. Ce trebuie să se întâmple în viața unui scriitor pentru ca să poată îmbina copilăria cu moartea? Te gândești că ar putea și o traumă, o poveste găsită prin lume. Da, nu suntem absolviți să dăm cu ochii de mantia neagră care ni-i fură pe cei dragi, dar dacă este ceva repetitiv, încât adaugă gri în viața ta până uiți care este albastrul cerului, iar soarele pare o umbră palidă, uitată pe cer?!

Dragul nostru autor este convertit în cea mai interesantă tristețe pe care am citit-o eu până acum, dar cucerește cu paginile începutului cald și jovial. Ceea ce părea a fi istoria unui copil fericit, brusc s-a transformat într-o încercare de suflet și curaj. Casa în care crește și o clădește cu amintiri, este capabilă să o prindă cu rădăcini, frângându-i aripile. Orice crăpătură poartă semnătura acelei perioade, de revenire în trecut, unde a reușit să crească și muri de câteva ori în același timp.

Doamna Pârvulescu știe cu sfială cum să-ți frângă inima, cum să o facă să bată ca o nebună aritmică, pentru că reușește să te convingă să-ți pese, de absolut orice mișcare, sunet sau răsuflare. Oratorica se observă încă de la primele propoziții, este acea persoană pe care ai asculta-o cu orele, cu gura căscată, flămând și osândit, dar o asculți, pentru că are ce spune. Știe exact ce și cum să scrie, când să-ți aducă deznodământul, când să-ți servească felul principal, însă punctul forte este că începe cu desertul.

Îndulcirea amăgitoare care te cucerește din start, este doar un truc care folosește de minune, atât personajelor principale din roman, cât și stării generale pe care ți-o lasă lectura. Cartea se va bucura de un loc trufaș în lista oricărui bibliofil. Și doar după ce o să devorați ultimele pagini, îmi veți da dreptate, pentru că asta am așteptat, asta am primit. O contemporanietate, cu amintiri ceaușiste, cu linii care se intersectează cu palma mâinii și inima casei, ori șoseaua plină de julituri.

“Trecutul e scris cu cerneala simpatica. Ai nevoie de căldura ca sa-i vezi literele reconturate, după ce multa vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i apropii coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur din propria gura peste el, pentru că invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taina nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”

Este primul roman plin pe care-l citesc din lista operelor scrise de Ioana Pârvulescu. Merg de multe ori după intuiție, după urechea ascuțită la recomandările celor care deja i-au devorat cărțile, până și coperta a fost atât de caldă și se cerea în brațele mele, m-am lăsat cucerită. Cartea nu a întâmpinat nici o rezistență din partea mea. Este tristă, mai ales miezul acesteia, plină de simboluri și caracteristici proprii unei generații întregi de români. Calea parcursă de eroul principal mi-a rămas pentru mult timp în gânduri. Penița doamnei Pârvulescu și-a dus misiunea până la capăt. Signed, sealed, delivered, i am yours. Tristă și perfectă. Atât.

“După ce a pierdut atâția tați, umbra lăsată de casa noastră devenise mult mai mare și mai îndesată față de umbrele caselor învecinate. Era ca și cum ar fi purtat doliu, învelită într-un văl ieșit din ea însăși. Celelalte case aveau umbre subțiri, plăcute, vara le țineau loc de copertine sau de pălărie. A noastră avea o umbră profundă, care te lua cu ea ca apa și, dacă nu erai atent, te puteai îneca în ea, așa mi se părea. Am învățat curând să deosebesc casele după umbră. Cele cu umbre ca abisul pierduseră oameni dragi.”

Cartea „Inocenții” cu ușurință o găsiți la Librarius!

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: