Originară din satul Cristești, raionul Nisporeni, Valentina Zglavoci este învățătoare de clasele primare. După ce a absolvit Școala Pedagogică din Chișinău, a fost repartizată în școala nr.36 (actualmente Liceul „George Meniuc”). De asemenea a activat și ca formator local în anii 1998 – 1999, când pentru prima dată învățământul primar a trecut de la programa școlară la curriculum bazat pe obiective. A participat și în proiecte ca „Școala casă cu minuni” și diverse întâlniri cu scriitori. Parteneriate de caritate „De la inimă la inimă” cu școala auxiliară nr.7 și liceul în care activează acum – Liceul Teoretic „George Călinescu” din sectorul Poșta Veche din Chișinău. Iubește folclorul și tradiția neamului, și din acest motiv a organizat cu elevii diverse activități extrașcolare în care promovează tradiția, folclorul și costumul popular. Are și câteva publicații de auxiliare școlare pentru clasele primare.

Vă mai amintiți cum ați îmbrățișat pedagogia?

Povestea mea nu se aseamănă cu cea a multor colegi, care spun că din copilărie au visat să fie dascăli sau au urmat calea părinților. De mică mă visam medic sau farmacist. Mama mea fiind des bolnavă, mă vedeam în postura celui care ar putea să facă minunea de a o face să nu mai sufere. În anul 1982, după absolvirea a opt clase (gimnaziul ), am venit la Colegiul de Medicină din Chișinău. În autobuz o profesoară din sat mi-a spus vestea că în Chișinău s-a deschis Liceul Pedagogic „A. Mateevici” (Școala Pedagogică de atunci) la care se predă și un instrument muzical pentru cei care urmează să devină învățători la clasele primare. Eram eminenă și pe atunci un număr de elevi eminenți erau primiți la studii fără examene de înmatriculare. La medicină nu mi-a surâs norocul. Locurile acestea erau ocupate. Părinții mi-au propus să încercăm la Tighina sau Tiraspol. Din frica de examene sau din dragostea de muzică, am rugat să mergem la Școala Pedagogică. Fiind copil de la țară, Chișinăul îl cunoșteam bine, celelalte orașe nu le văzusem niciodată, în imaginația mea de adolescentă mă vedeam deja cu acordeonul în brațe. Aceasta e povestea. Nu am devenit tămăduitor de suferințe, dar făuritor, îndrumător de destine omenești.

Ce a fost cel mai greu la început, ce abilitate ați dezvoltat mai anevoios?

Mai greu a fost cu documentația școlară. Prea multe pentru o domnișoară de 19 ani. Pe atunci pe lângă catalog, proiecte zilnice și de lungă durată se mai cereau și caietul cu clasificarea materialului didactic, caietul cu conspectarea lucrărilor congreselor… și multe altele, neavând imprimantă sau calculator. Totul făcut cu pixul. La început de cale am avut noroc de buni îndrumători care mi-au dat multe sfaturi ce mă călăuzesc și azi. Lucrând în primii ani la școala 36, azi Liceul „George Meniuc” nu am să uit niciodată sfatul doamnei Anikieva Taisia, director adjunct la clasele primare: „Imagineză-ți că ai un copil în clasa ta. Cu ce nou pleacă el azi acasă?”. Această întrebare mi-o adresez și azi când mă așez la masa de lucru pentru a mă pregăti de lecții. Cărarea de la școala 36 spre Liceul „Gheorge Asachi” am bătătorit-o des în primul an de lucru. O aveam acolo pe doamna Nastas Elizaveta, învățătoarea la care am urmat practica in ultimul an de studii. Această minunată doamnă cu mult drag mi-a încredințat unele secrete ale măiestriei de dascăl. Ea a fost și persoana care m-a făcut să iubesc copiii mici. Să înțeleg că ei percep lucrurile diferit de cei mari.

Care este cea mai mare bucurie a unui pedagog sau poate sunt mai multe…?

Cea mai mare bucurie este să admiri strălucirea din ochișorii copiilor când se bucură de propriul succes. Să-i convingi să nu piardă încrederea în forțele proprii după prima încercare. Însă dacă mai ai norocul să auzi că fostii discipoli au devenit oameni onești, cu responsabilitate la postul pe care îl dețin (indiferent de rang sau statut), buni familiști, te bucuri nespus că la calea devenirii acestui om ai contribuit și tu.

Mereu m-a măcinat întrebarea asta: profesorii au favoriți printre copii?

Fiind elevă am simțit această atitudine din partea unor profesori și cred că nimic nu este mai convingător decât propria experiență. Din acest motiv mi-am dat jurământul să nu fac această discriminare. Fiecare copil este o taină aparte, depinde doar de măiestria fiecărui pedagog dacă reușește să o descopere sau nu. Indiferent de succesele la învățătură, înfățisare sau familia din care provine, fiecare copil este o personalitate care merită apreciere, încurajare, atenție, dragoste. Da, sunt copii care necesită mai multă atenție din partea cadrului didactic, însă aceasta trebuie făcută în așa mod ca să nu sufere ceilalți. În clasele mele este așa un slogan: „Fiecare învață cât poate, dar ne comportăm cu toții la fel”.

Cum crește un profesor, ce provocări are la acest capitol în era tehnologizării și a copiilor tot mai absorbiți de telefoane și gadgeturi?

Profesor, învățător – provine de la verbul a învăța. Alegând această cale ești conștient că mereu va trebui să înveți, să ții pasul cu dezvoltarea societății. M-am străduit să fiu în pas cu timpul. Încerc să fac față provocărilor. Un profesor crește doar dacă mereu este în căutare, cercetare. La acest capitol i-am avut ca dascăli pe feciorii mei. Noi, generațiile înaintate în vârstă învățăm mai greu din tutorialele de pe internet. Avem nevoie de explicații și aplicații practice. Cu părere de rău școlile noastre sunt foarte puțin dotate cu tehnica necesară și conexiune la internet. Însă teoria fără aplicare în practică nu are sens. Atunci când ai cele necesare înveți cum să le folosești. La acest capitol se descurcă care și cum poate reieșind din sursele financiare care le dispune.

Cum s-au schimbat copiii de-a lungul anilor, sunt ei diferiți cu fiecare generație sau ba?

Copiii de azi sunt mai îndrăzneți, mai sociabili, pot să-și motiveze alegerea unei decizii, cu mai multă îndrăzneală participă la dezbateri, însă au atenția de scurtă durată, răbdare și străduință mai puțină. La fiecare început de an școlar îmi doresc mie și discipolilor multă sănătate. Atunci când suntem cu toții sănătoși putem realiza cu succes și ușurință obiectivele propuse.

Ce a schimbat pandemia în activitate, iar aici mă refer mai mult la abordarea predării, la metode?

În pandemie am muncit mai mult decât obișnuiam. Greu ne-a fost cu elevii până am găsit metoda și platforma cea mai comodă de activitate. Nu toți copii dispun de tehnică calitativă. Apoi, pandemia ne-a prins și fără manuale că au rămas în carantină,
în clasă. Am fost nevoiți să învățăm folosirea manualului electronic, fotografierea paginii, partajarea ecranului, trimiterea unui document și multe altele. Având elevi de clasa a 4-a, ne-am descurcat. Unele lucruri ne învățam unii pe alții. Sunt avantaje, dar și dejavantaje. Nu este conexiunea de energie. Atunci când după privire înțelegi dacă elevului îi este clar tot ce tu dorești să-i explici. Unii copii sunt timizi și nu vor să recunoască ce nu înțeleg. Este un timp limitat unde copilul nu reușește să se manifeste. Nu poți pe un copil de clasele primare să-l ții în fața ecranului 4- 5 ore. Lipsește comunicarea cu semenii. Instruirea la distanță nu poate înlocui lecțiile clasice, mai ales în clasele primare. Copilul are nevoie de contact cu lumea reală, de îndrumarea dascălului în ceea ce face. Ei nu pot să lucreze independent mult timp, iar părinții îi ghidează uneori greșit sau nu au timp.

Ce ați schimbat la dvs grație elevilor: în felul de a fi, de a vedea sau primi lucrurile sau poate în felul de a vă îmbrăca?

De felul meu sunt cam impulsivă. Datorită elevilor mei mici am încercat să fiu mai răbdătoare. Încerc să caut metode pentru fiecare în parte. Să fiu mereu sinceră cu ei și să-i tratez de la egal la egal. Încerc să văd în elevii mei niște parteneri egali în ceea
ce facem, aceasta îi încurajează și mai ușor recunosc când ceva nu le este clar. Mereu îi îndemn la colaborare.

Cum vă vedeți activitatea profesională peste 10 ani?

Peste zece ani mă văd la odihna bine meritată, făcând temele cu nepoțeii.

Foto: Arhiva personală

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: