Cine se face vinovat de începutul războiului de pe Nistru: guvernul de la Chișinău, locuitorii din stânga Nistrului sauMoscova? A fost război civil sau un război ruso-moldovenesc? Cine a tras prima dată, cine și de ce și-a doritvărsări de sânge? Stați cu noi pentru a afla răspunsurile la aceste întrebări.

De trei ani vorbim despre războiul de agresiune al Rusieiîmpotriva Ucrainei. Pe 2 martie e timpul să ne amintim de războiul de agresiune al Rusiei, împotriva noastră, a Republicii Moldova. Război care ne-a lăsat fără teritoriulnostru constituțional. Iar pe oamenii din stânga Nistrului i-a prins într-o capcană în care trăiesc de 35 de ani. Propaganda i-a făcut să creadă într-o poveste în mare parte falsă despre așa-zisul lor stat. Dar cum a început totul cum am ajuns să ne împușcăm unii pe alții?

Să începem de la primele focuri. Era 13 decembrie 1991. Moldova și-a căpătat independența. Granițele au fostrecunoscute internațional, recunoscute chiar și de Rusia. Înstânga Nistrului însă un grup de separatiști, instruiți și dotațide ruși, prelua controlul instituțiilor și milita împotrivaintegrității teritoriale. Când separatiștii au încercat să punămâna pe orașul Dubăsari, Chișinăul a trimis o echipă de intervenție a Brigăzii de Poliție cu Destinație Specială„Fulger” pentru a restabili controlul asupra localității. Ajunșilângă podul din Dubăsari polițiștii moldoveni au încercat săîndepărteze un post de control instalat ilegal.

În timpul operațiunii, forțele separatiste, au deschis focul. Patru dintre polițiștii moldoveni – Ghenadie Iablocichin, Mihail Arnaut, Valentin Mereniuc și Gheorghe Casu au murit. De partea cealaltă au murit 20 de gardiști.

Nu, acesta încă nu a fost începutul războiului propriu-zis cu lupte zilnice, dar știm acum cine a început să împuște primul.

Cum am ajuns în această situație? De ce separatismul a înflorit anume acolo dar nu în raioanele învecinate?

La sfârșitul anilor 80, la Chișinău debutează mișcarea de emancipare națională. În stânga Nistrului, cea maiindustrializată regiune a RSSM, exista o elită sovietică locală, compusă din foști lideri ai Partidului Comunist, foști ofițeriKGB și cadre militare, care a refuzat să accepte noile realități. Era de neconceput pentru ei să-și piardă privilegiile și sădevină o minoritate în noul stat.

În toată această perioadă, acțiunile separatiștilor au fostalimentate de forțele naționaliste de la Chișinău. Declarațiileșovine, tensionau și mai mult relațiile dintre Chișinău șiTiraspol. Ulterior, s-a demonstrat că unii dintre aceștiaacționau la comanda Moscovei. Iurie Roșca – cel mai agresivnaționalist atunci, s-a dovedit un agent rus. Dar acest lucru a devenit clar mult mai târziu.

Anticipând destrămarea URSS, încă din 1989, separatiștiitransnistreni își constituie o importantă forță militarăcomupusă din Garda Republicană, miliție, detașamenteteritoriale de salvare, regimente muncitorești și cazaci – întotal 20 de mii de oameni.

Rolul Rusiei? Trupele au fost înarmate, echipate șipregătite de Armata a 14-a a Federației Ruse, dislocată înregiune. Omuleți verzi erau cazacii veniți din Rusia, care făceau parte dintr-o formațiune paramilitară finanțată din bugetul Federației Ruse, dar și unii extremiști din Ucraina.

De partea cealaltă, Chișinăul nu avea încă o armată. Anumeevenimentele din stânga Nistrului au dus la formarea primelorbatalioane. Le-au format voluntari, deseori oameni cu puținăexperiență de luptă sau deloc.

La 2 septembrie 1990, la Tiraspol a fost proclamat așa-numita„Republică Moldovenească Nistreană”. Imediat a începutpreluarea instituțiilor subordonate puterii de la Chișinău, șiînlocuirea conducătorilor cu proprii lor oameni, inclusivcomisariatele de poliție.

În noaptea de 1 spre 2 martie 1992, soldații din stângaNistrului și cazacii atacă sediul Comisariatului de poliție din Dubăsari, ultimul aflat încă sub controlul Chișinăului. 34 de persoane din interiorul comisariatului au fost dezarmate șiluate prizonieri.

Unii au reușit să scape și au fugit la Cocieri. Soldațiitransnistreni i-au urmărit și atacat. Pe 2 martie în ajutormoldovenilor, trecând Nistrul pe gheață, le-au venit polițiștiidin Batalionul Special Fulger. Cu ajutorul acestora, separatiștii sunt respinși iar de atunci încep confruntări la scară largă.

Deși, oficial, Rusia adoptase “Doctrina Sinatra”, prin care a renunțat la intervențiile militare directe în statele din blocul socialist, fără armata a 14-a din stânga Nistrului nu ar fi avut loc niciun război. Mai mult, Rusia le plăteacazacilor mobilizați prin tot felul de rețele informale săvină să lupte în stânga Nistrului.

Dacă inițial Rusia măcar încerca să ascundă implicarea sadirectă în conflict, mai târziu nu s-a mai sinchisit să maipăstreze aparențele. Pe 2 aprilie, comandantul Armatei a 14-a, generalul Iurie Netkaciov, îi cere președinteluiSnegur să retragă trupele la 15 km de Tighina. Moldoveniinu se supun. Așa că trei zile mai târziu armata rusăintroduce 20 de blindate cu steagurile ruse în Tighina pentru a-i speria pe moldoveni. Pe parcursul următoarelorluni au loc lupte.

În iunie moldovenii totuși eliberează orașul. Când Rusia a înțeles că separatiștii vor pierde controlul, a intrat în jocgeneralul Alexandr Lebed, numit recent noul comandantal armatei ruse din Transnistria. El preia forțat comandatuturor trupelor din transnistria. Lebed a ordonatbombardarea masivă a pozițiilor moldovenești. Anumeintrarea directă în joc a armatei ruse a dus la cele maimari pierderi în rândul soldaților moldoveni și i-au determinat să se retragă. În lupta pentru Tighina au murit200 de soldați, iar alții 300 au fost răniți.

Implicarea directă a armatei ruse i-a forțat pe oficialiimoldoveni să accepte condițiile de pace. Pe 21 iulie 1992, la Moscova, este semnat Acordul de încetare a focului. Încă o dovadă a faptului că anume Rusia este cea care se face vinovată de acest conflict armat, este că semnatar al acestui acord este președintele Rusiei, Boris Elțin, și nu liderul separatiștilor Igor Smirnov. Or, un armistițiu estemereu semnat între participanți. Dacă Rusia nu a participat la acest război, de ce anume Elțin este cel care a semnat armistițiul?

Acordul de la Moscova, deseori numit Convenția Elțin – Snegur, a fixat de facto scindarea teritorială a RepubliciiMoldova și a transformat regiunea transnistreană într-o piatră legată de gâtul Republicii Moldova.

Rusia nu a recunoscut niciodată independența Transnistriei. Dar experimentul transnistrean  a fost pus din nou în practică22 de ani mai târziu. De această dată în Ucraina, unde Rusia a format, după model transnistrean, două regiuni separatiste – Donețk și Luhansk.

Analiza efectuată de către doctorul în istorie, Ștefan Bejan.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: