„Mi-au luat forțat sursa de salvare. Mi-au închis aerul. Mi-au oprit zborul și mi-au interzis libertatea. Mi-au deconectat lumina. Mi-au încuiat ușile. Mi-au stopat visurile și aspirațiile”. Este o mică parte din mesajul actriței Daniela Burlaca, care se arată indignată de situația în care s-au pomenit teatrele drept urmare a pandemiei.

Actrița susține că instituția teatrală pe care o conduce s-a asigurat respectând toate măsurile de prevenire a infecției cu coronavirus, însă, autoritățile și-au menținut decizia de a închide teatrele: „Pentru că nu le pasă, pentru că au ce mânca, pentru că statul oferă salarii angajaților la stat, pentru că cei independenți ca și cum sunt embleme a businessului”, a punctat Daniela Burlaca.

Daniela Burlaca afirmă că în prima perioadă în care au apărut consecințele coronavirusului a fost plină de înțelegere. Acum, însă, declară că a obosit de tot ceea ce se întâmplă la nivel decizional, dar „nu ai cui să te plângi”.

„Toleranța cu care am trecut primul val al pandemiei cu cortina închisă, a fost una plină de înțelegere și solidaritate, în numele vieții. Însă către sfîrșitul 2020 , așa cum e la modă să se spună, am simțit că vreau să plec, că unicul motiv important pentru care trăiesc aici, în Republica Moldova, e mama și tata. Din 1 decembrie 2020, ni s-a interzis categoric să pășim pragul instituției de stat în care activam ca teatru independent de 11 ani, cu plăți considerabile în favoarea statului și cu lume care a devenit dependentă de această instituție de cultură independentă, numită Teatrul Geneza Art. Temeiul fiind unul dintre cele mai banale motive caracteristice pandemiei. Așa că, darurile de Crăciun ni le-am oferit în pragul teatrului”, a scris actrița pe pagina sa de Facebook.

Nu le pasă

„Și pentru că am tot scris și am tot bătut pe la ușile demnitarilor de stat, aproape o lună de zile, cu rugăminți, dovezi, explicații, că teatrul nu e un focar de infecție, că am investit din împrumuturi pentru toate cele necesare în a acorda siguranță antiepidemică, că am jucat afară în căldură, în ploi torențiale, în curent, că ne-am rupt vocile pentru a alina sufletele celor 50 de spectatori în luna august și septembrie, care ne urmăreau cu dor și sete spirituală. Am impresia că acele scrisori, semnate, ștampilate, amănunțit descifrate, au ajuns din lădița în care au fost transmise prin toate instanțele supreme, decisive a guvernării, direct în coșul de gunoi. Pentru că nu le pasă, pentru că au ce mânca, pentru că statul oferă salarii angajaților la stat, pentru că cei independenți ca și cum sunt embleme a businessului. Am obosit. Nu mai știu cum să mai acționez. Cui să te plângi? N-ai cui să te plângi…”, a mai adăugat Daniela Burlaca.

Teatrul ajunge a fi coadă de câine?

Burlaca declară că teatrul Geneza Art, instituție pe care o conduce, a ajuns în impas.

„Cât de ambițioși, talentați și puternici am fi, sunt lucruri pe care e greu să le coordonezi într-o țară în care fiecărui îi pasă doar de segmentul lui, într-o țară în care nimeni nu te aude (cu mici excepții, pentru care vă mulțumesc), într-o țară în care teatrul ajunge a fi coadă de câine. Pardon. Și pentru că am început să scriu despre ceea ce iubesc la nebunie, am continuat să scriu și despre ceea ce mă doare la nebunie”, a afirmat actrița.

„Mi-au luat forțat sursa de salvare. Mi-au închis aerul. Mi-au oprit zborul și mi-au interzis libertatea. Mi-au deconectat lumina. Mi-au încuiat ușile. Mi-au stopat visurile și aspirațiile.M-au lăsat fără putere. Și nici nu-și pot imagina cum mă salvez eu fără aer, fără zbor, fără libertate, fără lumină, cu ușile închise, în lipsa visurilor și aspirațiilor reale, fără putere. Imaginează-ți o pasăre fără aripi, un pește fără apă, un cer fără sori. Imaginează-ți că tu poți vorbi, dar îți este interzis, că tu poți merge, dar te țin legat, că tu poți vedea, dar nu ai voie să ridici privirea. Viața e un amalgam de celule nervoase cu greu rânduite. Cum să reziști acestei puteri care nici măcar nu reprezintă adevărata forță a ființei umane, apte în certitudine.

Omul are menirea de a face lucruri și fapte mai bune pentru oameni. Astăzi oamenii timpului meu au nevoie ca sufletul lor să nu cedeze. Iar emoțiile și clipele de regăsire, sunt surse temeinice, pentru un echilibru numit ,,fericire”.

Îmi iubesc Patria. Iubesc oamenii de la care am ce învăța aici. Însă niciodată strigătul meu interior nu a țipat atît de tare, de pe toate scenele de teatru concomitent, încît ar putea să mi se rupă nu doar coardele vocale dar și strunele spiritului, rațiunii și conștiinței.

„Sper, cred că încă vom reuși, important să nu ne pierdem definitiv… . Astăzi fără teatru, fără scenă, fără…”, a conchis Burlaca.