O poveste în care iubirea merge mână-n mână cu umbra rece a realității, cu atingerile glaciare ale destinului și vânturile răvășitoare ale dezamăgirii în oameni. Acest roman din Olanda anilor 1600, m-a ținut trează până la 3 – ca la 3 să pot formula clar câteva concluzii despre ce e sentimentul acesta sublim (iubirea) când ajunge față în față cu realitatea.

Iubirea nu este întotdeauna magică. Nu este bună, onestă, corectă sau binevenită. Dar, haideți să vedem despre ce e cartea, să putem merge mai departe cu concluzii, informați fiind despre subiectul romanului.

E povestea unei copile (Griet), care printr-o serie de evenimente nefaste e nevoită să lucreze ca slujnică. Protagonista este un suflet nobil și o fire puternică. Ea trebuie să facă față unei stăpâne țâfnoase și uneia dintre fiicele acesteia, Cornelia, ce îi tot pune piedici slujnicei (Griet lucrează pentru o familie numeroasă, unde stăpânul casei este pictor).

Protagonista are o viață nu tocmai ușoară, mai ales că stăpânul și-o alege, peste un timp, ca ajutor pentru pregătirea şi procurarea vopselelor, iar Chaterina, soția lui, este tot mai geloasă pe mica slujnică, dat fiind faptul că El o ține departe de tot ce înseamnă arta lui pe propria soție, pe care n-a pictat-o niciodată, însă Griet, slujnica, are acces la tablourile, atelierul și culorile lui.

O atmosferă dușmănoasă, un El rece şi cald totodată. O Griet care nu poate să nu fie devotată stăpânului ei. Punctul culminant este atins când un om foarte bogat din oraș îi cere lui Vermeer să picteze pentru el slujnica. Această pictură însemnând și capitularea lui Griet în fața favorurilor acelui bătrân plin de bani și de putere.

Pictorul Vermeer, conștient fiind de regula capitulării, încearcă să facă tot posibilul ca să nu picteze slujnica, dar familia lui are nevoie de bani, iar van Ruijven este cel care poate să-l ajute. Fata este pictată şi nu doar pictată, ci şi obligată să poarte pe ascuns cerceii stăpânei casei, care o dă pe Griet, evident, afară când vede tabloul cu slujnica ce îi şi poartă bijuteriile.

Pe partea de concluzii, am mai multe de spus:

  • Griet era îndrăgostită de pictorul Varmeer, şi ca orice femeie îndrăgostită, ea se sacrifică ori de câte ori e cazul. Dacă ar fi să traducem asta în contemporan, cu siguranță am găsi muuulte fetițe îndrăgostite care se lasă sub influența unui El ce domină, cere la infinit, şi apoi păgubește viața copilei. Om de artă fiind, lui nu-i prea păsa decât de opera lui. Nu trebuia să fie vizionar ca să înțeleagă că distruge destinul slujnicei dacă îi cere să poarte bijuteriile soției lui, dar nu i-a păsat decât de desăvârșirea tabloului. Iar, după cum orice minciună este descoperită mai devreme sau mai târziu – Griet ajunge victima. Rol pe care-l tot poartă fata. Sunt oameni cărora le-a fost scris să fie victime ale altora.
  • Varmeer a fost primul bărbat care a văzut capul lui Griet descoperit – fata avea un fel de fobie ca vreun om să-i vadă părul lung şi ondulat, pictorul însă a intrat în odaie când aceasta se pregătea să pozeze şi era cu podoaba capilară la vedere. Lumea ei a fost zdruncinată din temelii. Griet a renunțat la ea şi demnitatea sa odată cu acest incident. Nu mai era copila aia inocentă care-şi tot ascundea părul, El i-l văzuse. Era o desfrânată. Mofturile lui au făcut-o bucăți, pe care altcineva a trebuit să încerce să le lipească la loc – dar cicatricile rămân.
  • Un El rece şi totodată cald – problema cea mai mare cu acest tip de oameni este că cei din preajmă întotdeauna interpretează comportamentul lor ca fiind aproape protectiv. Şi aproape pasional. Aproape dedicat. Se auto amăgesc şi își auto sugerează lucruri despre sufletele lor nobile şi trăsăturile lor de caracter, pe care nu au decât să le intuiască, chiar dacă acești oameni niciodată nu stau să declare tare și răspicat despre cât de mult țin ei la alții, ci doar se eschivează într-un mod interpretabil: persoana îndrăgostită îl ia drept protector, restul – ca mai degrabă indiferent și neimplicat. Comod şi ușor pentru ei, dat fiind faptul că înving întotdeauna şi niciodată nu se lasă pradă sentimentelor profunde. Oameni îndrăgostiți de creație, de muzică, de pictură, dar nu şi de oameni. Ei sunt incapabile să se sacrifice, să sufere, să aibă regrete.

Dacă aș fi întrebată a cui e vina, aş răspunde că e, cu siguranță, a lui Griet. Este vina ei că a interpretat şi sperat. Este vina ei că s-a lăsat dusă de val. Cu toate astea, Griet a fost perfect conștientă întotdeauna de poziția ei în acea casă şi în societate. Este vina ei că şi-a construit o viață aproape nefericită după asta şi că a reuşit să fie implicată în povești cu balauri. El era El, fire creativă, detașat, şi cu ochi de artist: dar ce poţi să ceri de la oameni când ei nu sunt dispuși să dăruiască?

Distribuie articolul: