Ne naștem perfecți: niciun copilaș nu se îndoiește de sine, toți suntem prinți și prințese în copilărie. Asta până când personalitatea și individualitatea noastră se lovește de tot felul de comparații și judecăți de valoare, din partea maturilor din viața noastră. La un moment dat, presiunea celor care ne cresc devine atât de mare încât simțim că nu suntem deloc OK, că nu suntem la înălțimea standardelor impuse de către adulți, că îi dezamăgim, că ceva nu este în regulă cu noi. Și atunci are loc scindarea personalității unui copilaș.

Pas cu pas, toată judecata, toate reproșurile, toate comparațiile ne scad din încredere în sine și ne deformează imaginea de sine. Neputinţa, la rândul ei, este o stare care se învaţă de la adulții care ne tot împărtășă din fricile lor.

Mici copii fiind, aveam adulți în viețile noastre, oameni de care depindeam în totalitate și care ne-au construit de la zero, ne-au învățat ce e frica, ce e neîncrederea, ce este îndoiala de sine, ce e o aparență și cum noi trebuie să dăm mereu aparența unei familii ideale. Toate viselor lor spulberate, toate așteptările, toată nesiguranța zilei de mâine, toată frica de un regim opresiv – toate, toate au trecut mai departe, la noi. Se spune că aceasta este adevărata karma (bagajul emoțional transgenerațional, și nu alte povești cu zmei despre destinul generațiilor).

Odată cu însușirea acestor condiționări, cu aceste constrângeri și cu aceste cutume sociale, am fost șlefuiți să ne comportăm într-un anume fel, să înțelegem lumea din jur prin prisma fricilor împrumutate de la părinți și să ne construim sentimentul de neputință.

Ori, copii fiind, depindeam în totalitate de mama și tata, iar neascultarea era o atentare serioasă la siguranța noastră fizică, emoțională și financiară. De câte ori ai auzit că dacă nu vei fi cuminte vei fi luat de poliție? Sau că dacă nu faci ce-ți cere mama, vei fi alungat/ă de acasă? Și câte și câte alte amenințări de abandon!

Un copil nu poate înțelege metafora din spatele acestor amenințări, un copil este speriat, îngrozit de perspectiva de a fi lăsat în stradă. Oricât de mic ar fi, acesta are instincte care îi zic că nu va face față acestei lumi decât ca parte dintr-o comunitate și atunci începe să execute ce i se cere. Și uite așa copilul învață să fie duplicitar (când una spune și alta gândește), să tacă, să înghită și uneori chiar să fie agresat (fizic și moral) și să rabde, și să se creadă tot mai neputincios.

Pedepsele și neputința învățată

Pentru mame și tați, pedepsele vin adesea din furie, din neputință și neștiință. Potrivit specialiștilor, obiectivul pedepselor nu este de a educa, ci de a descărca frustrarea că cineva nu face ceea ce vrem noi. Ar fi de parcă am returna disconfortul pe care îl trăim în noi înșine. Totodată, atunci când se aplică o pedeapsă, nu se ține cont de consecințele emoționale.

Specialista în educație infantilă Coni La Grotteria, afirmă că pedepsele sunt încărcate de umilință, rușine, neînțelegere și, uneori chiar generează rebeliune. Ele pot părea eficiente pentru că în momentul de față pare să funcționeze, însă, sunt remedii care produc nesiguranță. În nici un caz nu ajută la dezvoltarea auto-reglării sau autocontrolului, care de altfel sunt funcțiile ce ne permit să interiorizăm sau să învățăm o experiență. Pedepsele generează frică, vinovăție, frustrare, sentimente de incapacitate, nesiguranță și supunere. Cu siguranță, nici un părinte nu își dorește să dezvolte aceste sentimente propriului copil.

Cum faci cale întoarsă?

Se spune că pentru a începe să trăiești cu aevărat trebuie să lași trecutul acolo unde îi e locul. Ori că tot ce facem când ne acuzăm părinții, bunicii și alte persoane care ne-au crescut nu e decât să încercăm să schimbăm trecutul. Ceea ce, evident, este imposibil. Ce-a fost a fost.

Prin grijă de sine, prin înțelegere și acceptare totală se face calea întoarsă. Și, de asemenea, prin practicarea unui egoism sănătos. Te poți vindeca numai când te-ai uitat cu onestitate totală la neputința ta. Următorul lucru de făcut este să înțelegi că neputința învățată nu este nici pe departe a ta, ci este interiorizarea fricilor celor care au vrut să facă OAMENI din noi.

Da, tu meriți binele. Da, tu ești o valoare. Da, tu poți tot. Ia realitatea așa cum este și fă rai din ce ai în viața ta, acum și aici! Și vindecarea va fi mai posibilă ca niciodată.

Distribuie articolul: