Titlu: Ce nu am scris în cărțile mele
Autor: Viktor E. Frankl
Volum tradus de Monica Oprinoiu
Editura Litera, 2022
Colecția: Introspectiv

Am afirmat mereu, asumându-mi această luare de poziție, că istoria este o disciplină care dacă ar lipsi ne-ar transforma în idioți funcționali. Poate că va suna dur, dar realitățile pe care le vedem, trezirea la viață a extremismului învelit în naționalism sau încercarea unor partide să „resusciteze” un trecut dominat de frică, mă conving că avem ce avem doar pentru că în școli, dar și în case, se citește puțină istorie.

Într-un final, se știe că istoria este ciclică și că mai toate relele mari se repetă. Iată de ce există unele cărți de-a dreptul esențiale pe care trebuie să le trecem în lista lecturilor obligatorii. În cele ce urmează vreau să vă prezint un volum atipic de istorie și de autobiografie, semnat de o figură marcantă a psihoterapiei, și anume Viktor E. Frankl. Intitulat „Ce nu am scris în cărțile mele” și tradus la Editura Litera, volumul este un soi de reflecție pe final de existență a existenței celui care a decis că prin cuvânt ne vindecăm.

Contextualitate

O să dau puțină contextualitate pentru cititorii care încă nu au interacționat cu Frankl, astfel încât să înțelegeți că munca sa este rodul unor eforturi aproape inumane de a-și accepta destinul. Viktor E. Frankl s-a născut s-a născut la Viena, în Imperiul Austro-Ungar, în 1905, până la izbucnirea primei conflagrații mondiale. Austriac de origine evreu, acesta este considerat a fi fondatorul celei de-a treia școli de psihoterapie, intitulată logoterapie. Cochetând cu diferite stiluri, influențat pe rând de Freud și apoi de Adler, acesta decide, trecând prin patru lagăre de concentrare, să fondeze propriul său curent, pornind de la premisa că vorba sau cuvântul este ceea ce tratează, ceea ce prinde rănile deschise.

Experiența lagărelor de concentrare, în care își va pierde toată familia, inclusiv prima sa soție, îl vor face să redescopere necesitatea de a aplica metode de psihoterapie îndreptate spre forțele lăuntrice ale persoanei, adică prin percepția diferită asupra durerii. Forțat să accepte demența unor forțe ideologice, acesta decide să rămână un om fidel valorilor sale, iar această idee persistă în tot volumul „Ce nu am scris în cărțile mele”.

Idee și stil

Scris într-o manieră introspectă, foarte sinceră, cartea ni-l prezintă nu doar ca pe un medic excelent, ci ca pe un soț iubitor și un observator rafinat al vremurilor în care a trăit. De exemplu, acesta recunoaște:

„Cravatele, de exemplu, înseamnă foarte mult pentru mine. Pot să mă îndrăgostesc de cravate, chiar și platonic, adică le pot admira fiind expuse într-o vitrină, chiar dacă știu că nu-mi aparțin și nici nu-mi vor aparține”. 

Sau:

„Am devenit un amator în ceea ce privește proiectarea ramei de ochelari. Știu atât de multe despre asta, încât una dintre cele mai mari fabrici specializate din lume mi-a prezentat un proiect înainte ca rama să intre în producția de serie”.

Cititorul îl descoperă pe Frankl multilateral, absorbindu-i aspirațiile și văzând intensitatea cu care a crezut sau nu în anumite idei. De exemplu, găsesc acest pasaj edificator pentru orice tânăr sau adult care își ia viața în mâini:

„Noi trebuie să răspundem la întrebările pe care ni le pune viața. Și nu putem răspunde la aceste întrebări decât asumându-ne responsabilitatea pentru propria noastră existență”.

Țin să precizez că acest volum este nu doar o biografie de excepție, dar și una dintre cărțile care direct ne reflectă natura evenimentelor ce au zguduit Europa, dar și întreaga lume în vremea postbelică și interbelică. Decis să o scrie la 90 de ani, Frankl nu s-a sfiit să dea nume, să menționeze impactul colaboraționismului sau a extremismului într-o capitală europeană în care viețuia știința.

Cred că o astfel de lectură ne poate ajuta să vedem critic propriul prezent, fără să ne lăsăm cooptați de senzualele ispite ale căilor ușoare. Este o carte despre care merită să vorbim ca un omagiu, dar și ca o aducere aminte.

Distribuie articolul: