Azi am mers la farmacie să-mi iau câte ceva. Lume – nu prea, în fața mea stătea o bătrânică cu o foaie scrisă rând sub rând, semn că se va cam reține la ghișeu. Deci, am avut suficient timp să casc gura la produsele de îngrijire. Când mă gândeam ce să aleg: o apă micelară sau un serum hidratant, văd cu coada ochiului o fetiță de vreo opt ani, care se mocoșea la raftul cu sucuri cică naturale pentru copii.

„Buni, vreau de ăsta de căpșuni!” Mă uit înspre buni și văd o femeie frumoasă, trecută de 50, îmbrăcată elegant și cu gust, machiată discret, potrivit vârstei. „Ce femeie!”, am zis în sinea mea și m-am întins să iau de pe poliță un tub de cremă. Răspunsul bunicuței, însă, m-a lăsat cu mâna în aer.

„Care suc Evelinușca? Tu nu vezi ce burtică ai? Tu ești fetiță, fetițele nu au voie să aibă burtă, e urât!”. Eu, așa cum stăteam cu spatele, m-am întors brusc și am văzut fățuca întristată a fetiței, capul în jos, privirea ce a coborât spre vinovata burtică și m-am gândit că bunica acuș – acuș va repara gafa făcută și îi va spune că îi pare rău că nu s-a exprimat tocmai bine, că de fapt Evelinușca e foarte frumușică, iar sucul conține prea mult zahăr și nu e prea bun pentru sănătate.

Mă gândeam că va căuta să distragă fetița de la replica tăioasă, spusă cu voce tare, în prezența unor oameni străini, ceea ce a făcut copilul să se simtă și mai vulnerabil, dar nu. Nimic. Doar s-a convins că nu este în farmacie produsul ce dorea să-l cumpere și, cu pași eleganți, pe tocuri, a țocăit spre ieșire.

Dragă fetiță mare, dragă femeie, ce ai fost cândva în locul fetiței din farmacie! Eu știu că multe din noi am trăit sub presiunea unor mame sau bunici/mătuși/verișoare perfecte. Multe dintre prietenele mele și-au luat doza de shaming de orice fel de la cele ce trebuiau să le ofere doza de încredere în sine.

Știu că pășiți prin viață nesigure, cu capul plecat, aranjându-vă necontenit părul și ținuta, mâncând compulsiv sau suferind de tulburări emoționale, fiindu-vă rușine de ceea ce sunteți, de felul în care arătați, de faptul că ați dezamăgit.

Vreau să vă rog să vă opriți puțin și să realizați că, de fapt, în această viață suntem singuri. Suntem dirijorii, regizorii, directorii propriei vieți. Și cum nu îndrăznești să mergi la directorul companiei unde lucrezi pentru a-i da indicații cum să gestioneze compania, așa nu are nimeni dreptul să îți gestioneze viața. Tu și numai tu decizi ce te atinge. Tu și numai tu decizi cine ești, cum arăți, ce trebuie sau ce nu trebuie să faci.

Oamenii, chiar și cei mai apropiați oameni din viața noastră, vin și pleacă. La un moment dat, nu vei mai fi decât tu cu tine. Oare nu ar fi mult prea dureros să realizezi că marea parte a vieții ai trăit-o în goana de a atinge perfecțiunea în ochii cuiva? Există oare ea, perfecțiunea? Merită efortul continuu de a alerga după golurile de aur, ignorând meciul tău principal?

Bucură-te de sufletul tău, de corpul tău și de mintea ta. Lucrează cu aceste daruri unice, atât cât să le păstrezi cu grijă buna funcțiune. Nu te avânta după clasamente din Forbes, coperte de reviste sau foste colege, ce au reușit mai multe decât tine. Nu știi nimic din spatele poveștilor lor.

Vocea care mereu te coboară „cu picioarele pe pământ” făcându-te să te simți nu îndeajuns de bună, frumoasă, capabilă este vocea unui om traumatizat. Aceste lucruri ți-au fost plămădite în sânge din copilărie de către niște persoane ce poartă cu sine multiple răni și plăgi care, periodic, sângerează. Iartă și uită.

Dragi mame, bunici și, per general, oameni ce creșteți și educați copii, mai ales fetițe. Haideți să vedem frumosul din copiii noștri, în primul rând. Pentru ei orice remarcă a voastră despre înfățișarea, capacitățile, talentele lor sunt literă de lege. Ei, acum, altă autoritate nu au.

Și dacă un părinte spune că este frumos, deștept, talentat, puternic – cu acest credo copilul va merge în viață. Zestrea cuvintelor umilitoare, a criticilor dure și a devalorizării ca personalitate o vor purta, la fel, o viață întreagă.

Nu știu cum se face că în societatea noastră de critică aspră referitor la aspectul fizic au parte, încă din fașă, mai mult fetițele. De fapt, știu de ce. Ca să se mărite mai reușit, să ia o partidă mai bună. Uităm adesea că fetițele noastre merită mai mult decât să fie păpușele ce însoțesc pe cineva.

Spune-i mai bine că trebuie să tindă spre echilibru cu sine, spre mentalitate sănătoasă, spre iubire și acceptare, așa încât fetița sa să nu moștenească, al rândul ei, zestrea emoțională urâtă transmisă generații la rând din mamă în fiică. Iar zestrea, zestrea las-o să stea acolo undeva, prăfuită și încuiată bine, ca nimeni să n-o poată da mai departe…

Distribuie articolul: