Jurnalul Annei Frank este una dintre cele mai vândute cărți din lume.  Paginile ei relatează destinul familiei Frank în perioada nazistă. E o carte pe care trebuie să o citească fiecare. O tânără atât de talentată și inteligentă precum Anne Frank a murit din cauza celui mai odios regim. Suntem datori să păstrăm memoria vie, nu doar a ei, ci a tuturor celor care au fost persecutați, torturați și omorâți de regimurile totalitare. În filele jurnalului, regăsim o fată isteață, curajoasă, plină de speranță. Din păcate, aceasta descoperă că lumea în care trăiește e plină de orori și monștri care se numesc oameni.  Kitty, numele pe care i l-a dat Anne jurnalului, îi devine confidentă, ascultându-i grijile, nemulțumirile, dorințele. Kitty asistă la prima dragoste a Annei, la schimbările prin care trece din cauza pubertății, certurile cu părinții. Kitty păstrează povestea celei mai bune prietene ale sale și ne invită să o cunoaștem pe Anne Frank.

Foto: History

Biografie

Anne Frank s-a născut în 12 iunie 1929 la Frankfurt pe Main (Germania), fiica a lui Edith (n. Holländer) și Otto Frank. Familia Frank, de origine evreiască, mai avea o fată, Margot, născută în 1926. După venirea la putere a lui Hitler (ianuarie 1933) și instaurarea persecuţiilor antisemite, Otto Frank decide să emigreze împreună cu familia în Ţările de Jos, la Amsterdam. După invadarea Ţărilor de Jos de către Germania nazistă (1940), soarta evreilor de aici devine similară cu cea a celor din Germania sau Polonia.  Întreaga familie este nevoită să se ascundă, astfel că amenajează în secret o parte din clădirea în care funcţiona firma pe care o deține Otto Frank, pe Prinsengracht 263, așa-numita Anexă. La 6 iulie 1942, familia Frank se instalează în Anexa secretă; nu după multă vreme, i se alătură încă patru persoane. Cei opt locatari ai Anexei vor reuși să supravieţuiască datorită ajutorului „protectorilor“ lor neerlandezi, curajoșii prieteni și colaboratori ai lui Otto Frank. Anne scrie în cei doi ani de clandestinitate mici povestiri și, mai ales, consemnează tot ce i se întâmplă într-un jurnal, care începe în 12 iunie 1942, ziua când împlinise 13 ani, și se sfârșește la 1 august 1944, deci după debarcarea Aliaţilor în Normandia, într-un moment când victoria asupra Germaniei părea iminentă.
În 4 august 1944, clandestinii din Anexă împreună cu doi dintre protectori sunt arestaţi de serviciul de informaţii și spionaj al SS, probabil în urma unui denunţ. Jurnalul Annei scapă de confiscare; va fi luat și pus la loc sigur de Miep Gies, secretara lui Otto Frank și unul dintre protectori, care, printr-un miracol, nu a fost arestată. Când avea să afle că, fără dubiu, că Anne a murit, ea îi va încredinţa tatălui ei jurnalul. Cei opt locatari ai Anexei sunt deportaţi în lagărul Westerbork de pe teritoriul Ţărilor de Jos, după care sunt urcaţi în ultimul tren care a plecat de aici spre Auschwitz, unde ajung în 5 septembrie 1944. Cu excepţia lui Otto Frank, toţi vor muri. Transferate în lagărul Bergen-Belsen, Anne și sora ei au murit, probabil de tifos, în februarie sau martie 1945. Tatăl lor, rămas la Auschwitz, a fost eliberat de trupele sovietice la sfârșitul lui ianuarie 1945. Reîntors la Amsterdam, a publicat prima variantă a Jurnalului Annei Frank în 1947.

Foto: Jewish Women’s Archive

Citate

Evreii trebuie să poarte o stea galbenă; evreii trebuie să-și predea bicicletele; evreii n-au voie să meargă cu tramvaiul; evreii n-au voie să circule cu nici o mașină, nici măcar cu una particulară; evreii nu- și pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 și 17.00; evreii nu pot merge decât la un frizer evreu; evreii n-au voie să iasă pe stradă între orele 20.00 și 6.00; evreii n-au voie să frecventeze teatrele, cinematografele și alte locuri de divertisment; evreii n-au voie să meargă la piscină și nici pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport; evreii n- au voie să practice canotajul; evreii n-au voie să practice nici un sport în spaţiul public; după ora opt seara, evreii nu mai au voie să stea în propria grădină și nici la cunoștinţe de-ale lor; evreii n-au voie să meargă acasă la creștini; evreii trebuie să meargă la școli evreiești: și așa mai departe.

Așa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. Jacque îmi spune mereu: „Nu mai îndrăznesc să fac nimic, căci mi- e teamă să nu fie interzis.“

Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieșim niciodată și mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi și apoi împușcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută.

Ceea ce înţeleg de asemenea foarte bine este dorul de casă. Conștient, dar de cele mai multe ori inconștient, am tânjit în tot acest timp de când sunt aici (în anexă) după încredere, iubire și tandreţe. Dorinţa asta e uneori mai puternică și alteori mai slabă, dar este mereu prezentă.

Săptămâna asta am citit mult și am muncit puţin. Așa trebuie să faci pe lumea asta și-atunci în mod sigur vei ajunge departe.

Seamănă cu o vânătoare de sclavi, așa cum se practica mai demult. Dar nu-i deloc de glumit, căci situaţia este mult prea dramatică. Seara, pe întuneric, văd deseori cum trec șiruri de oameni cumsecade, nevinovaţi, cu copii plângând. Și tot trec, comandaţi de vreo câţiva indivizi care îi lovesc și îi bruschează până-i storc de vlagă, încât abia se mai pot ţine pe picioare. Nimeni nu este cruţat, bătrâni, copii, bebeluși, femei gravide, bolnavi, totul, totul e prins în curentul ce duce spre moarte.

Ce viaţă ușoară avem noi aici, ușoară și liniștită! N-ar trebui să ne pese de toată nenorocirea asta dacă nu ne-am teme atâta pentru toţi cei care ne sunt dragi și pe care nu-i putem ajuta. Mă simt prost că stau într-un pat cald, în timp ce undeva, afară, prietenele mele cele mai dragi sunt snopite în bătaie sau se prăbușesc la pământ. Mi se face frică chiar și dacă mă gândesc la toţi cei de care m-am simţit întotdeauna atât de aproape și care acum au căzut pradă celor mai brutali călăi din câți au existat vreodată. Și toate astea pentru că sunt evrei.

Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalți, la cei care au plecat. Și dacă ceva mă face să râd, mă opresc numaidecât îngrozită și-mi zic în sinea mea că este o rușine să fiu așa de veselă. Dar oare trebuie să plâng toată ziua? Nu, nu pot, iar mâhnirea asta o să treacă și ea.

Iar noi, noi o ducem bine, mai bine decât milioane de alţi oameni. Suntem încă în siguranţă, trăim liniștiţi și ne mâncăm banii, cum se spune. Suntem atât de egoiști, încât vorbim despre „după război“, ne bucurăm de hainele și pantofii noi, în vreme ce, de fapt, ar trebui să economisim fiecare bănuţ pentru a-i ajuta după război pe alţi oameni, pentru a salva ce se mai poate salva.

Cine în afară de mine mă va consola? Căci adesea am nevoie de consolare, de multe ori nu sunt destul de puternică și se întâmplă mai des să dau greș decât să-mi iasă ceva. Știu asta și încerc fără încetare, în fiecare zi, să devin mai bună.

Sursa: Reddit

Pentru orice om căruia îi este frică, care e singur sau nefericit, remediul cel mai bun este în mod cert să iasă afară, să meargă undeva unde să fie cu totul singur, singur cu natura, cu cerul și cu Dumnezeu. Căci abia atunci și numai atunci simţi că totul este cum trebuie să fie și că Dumnezeu vrea să-i vadă pe oameni fericiţi în mijlocul naturii simple, dar frumoase. Câtă vreme toate astea există și, fără îndoială, așa va fi mereu, știu că, în orice condiţii, există o consolare pentru fiecare tristeţe. Și cred cu fermitate că natura poate alunga multe nenorociri.

Femeile sunt niște soldaţi care luptă și suferă pentru supravieţuirea omenirii, mult mai viteji, mult mai curajoși decât numeroșii eroi ai libertăţii cu gura lor mare!

Familia Frank: (de la stânga la dreapta): Margot, Otto, Anne, și Edith Frank, Amsterdam, 1941.
Sursa: Anne Frank Fonds, Basel, Switzerland.

Aici puteți vizita virtual Anexa în care s-a ascuns familia Annei Frank.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: