Avem o zi proastă, ni s-a descărcat telefonul la mijlocul unui apel important, nu știm cum să întindem cele câteva sute de lei rămase pe card până la data următorului salariu. Sunt probleme cu care ne confruntăm în fiecare zi și care ni se par, pe moment, extrem de dificile. Ne victizimăm în gând sau cu voce tare, ne gândim că nu ne-am născut în locul potrivit, condimentăm totul cu câte o vorbă de duh și găsim din ce în ce mai puțin motive pentru a fi mulțumiți.

Ignorăm în totalitate faptul că nu ne doare nimic, că nu suntem așteptați la niciun cabinet medical și că singurele noastre alegeri sunt dacă mâncăm azi prăjitura sau o lăsăm pentru mâine, la dejun. Lângă noi, însă, sunt sute de oameni pentru care viața nu mai este o opțiune necondiționată. Oameni care merg pe aceleași străzi, stau pe aceleași scaune în transportul public, respiră același aer. Uneori zâmbesc, plâng pe ascuns și se diferențiază de noi, restul, cei veșnic nemulțumiți, prin faptul că tocmai duc cea mai mare luptă din viața lor – lupta pentru ziua de mâine. Lupta pentru dreptul de a trăi.

Este una dintre zilele indecise de februarie când nu știm sigur dacă afară e încă iarnă sau e deja primăvară. Vântul combinat cu stropi de ploaie îmi suflă cu intensitate în față, dar îl ignor și pășesc grăbită printre pietrele de pe trotuarele de pe strada Testemițanu. Peste câteva minute, intru în curte, apoi urc în grabă scările. Respir adânc încercând să-mi temperez o emoție amibuguă ce și-a propus să mă răscolească.

Am renunțat la tot ce mă valida cu statutul de om al presei…

Pentru prima dată de când sunt jurnalistă am renunțat la microfon, la reportofon, la cameră de luat de vederi. Mi-am ascuns legitimația în cel mai adânc buzunar al genții și am renunțat la toate instrumentele care mă validează ca om al presei. În următoarea o oră și jumătate mă bazez doar pe ceea ce văd și pe ceea ce aud. Frânturi de dialoguri, expresii, emoții, șoapte rostite și priviri care strigă chiar și atunci când tac. Le-am văzut pe toate și le-am notat în timp real în notițele telefonului. Apoi am revenit în redacție și am așternut pe foaie o realitate care îți scapă printre degete atunci când ești un jurnalist echipat cu cameră și microfon.

Lângă ușa de la intrare, o femeie ce oscilează între prima și a doua tinerețe își privește cu blândețe soțul, care sprijinit într-un genunchi, se chinuie să-i elibereze tălpile bocancilor de botoșeii medicinali. După ce izbutește, o privește așa, de jos în sus, și îi zâmbește. Ochii lui par să nu observe deloc faptul că femeia nu mai are păr, iar surâsului lui, ce scoate la iveală o gropiță în obrazul stâng, este cea mai fină declarație de iubire…

Pe scaunele cu tapiserie neagră din piele, aliniate ca la careu, două doamne de aproximativ 50 de ani dormitează sprijinindu-și beretele bej de perete. Una dintre femei are chipul palid-palid, în schimb buzele-i cărnoase sunt vopsite din plin cu un ruj roșu aprins.

„Ci-ta-bel ”… o voce moleșită de bărbat încearcă să deslușească literele înșirate de o mână grăbită pe o prescripție medicală. Alături, alte două femei duc o discuție pentru a face timpul să treacă mai repede:

„Au zis că pot să mă duc acasă după chimioterapie, da eu chiar am decis să stau aici. Acasă e numai soțul și cu mine, da aici tot e mai vesel”, explică tacticos o bătrânică de vreo 70 de ani cu batistă de culoarea macilor în floare. Tace, apoi își întoarce privirea spre ecranul led suspendat pe un perete din hol. La ecran rulează fără încetare un mesaj transmis de șefa Institutului Oncologic.

Discursul, adresat probabil pacienților, nu poate fi deslușit de nimeni din cauza zumzetului neîncetat de pe coridoare, dar și din cauza faptului că sonorul televizorului este dat la minim.

Speranță combinată cu neîncredere și înțelegeri pe sub masă…

„Să ne ducem la 311 și să așteptăm să ne cheme. Dacă cineva dintre cei care stau în rând vor face probleme, îl sună și el iese și rezolvă”. Indicația este dată de o fată tânără care, alături de prietenul sau soțul său, pare să-și însoțească mama în calea anevoioasă spre vindecare. Pentru că ascensorul vine prea greu, tânărul renunță la așteptare și decide să urce scările, câte două odată. Îl urmez și ajung pe un hol lung și luminos cu scaune din plastic albastru pe de o parte și de alta. Pășesc cu un fel de frică. Mirosul este unul specific, de medicamente combinate cu soluții pentru spălat podeaua. Văd vreo 20 de oameni care așteaptă pe la diverse uși. Citesc pe una dintre ele: medic oncoginecologic.

Șoaptele care răsunau în surdină de pe scaune sunt diluate de o voce moale de femeie:

„L-au avertizat că va avea grețuri și că îi va cădea părul. Nu prea cred că se va vindeca. Îi va stopa un pic boala și gata, ei așa fac”, spune cuiva la telefon tânăra, voluptoasa, cu obraji rumeni. Se perindă de-a lungul coridorului și se așează pe un scaun liber, în dreapta mea. După ce mai schimbă câteva replici cu persoana de la celălalt capăt al firului, închide telefonul, îl sloboade în buzunarul hainei cenușii și își sprijină capul în mâini.

Din spatele unei uși închise iese o femeie cu părul strâns la spate. Poartă o blană ce pare a fi scumpă, pantaloni negri și o pereche se bocanci cu sclipici. Pe față i se citește o durere, iar când pășește în hol încearcă să se facă nevazută parcă simțindu-se sfiită de locul în care se află. O oprește un doctor trecut de prima tinerețe, cu ochelari mici pe ochii albaștri, ușor mijiți.

-Ați spus că nu știu ce mai aveți, radiografii sau ce?

Năucită, femeia se întoarce la scaunul de lângă ușă, răscolește câteva minute în geanta de firmă și scoate de acolo o mapă albastră îndoită. Întinde hârtiile către doctor și mormăie ceva nedeslușit sub nas.

-Hai, faceți ce am zis, apoi iar la mine, spune medicul și îi pune mâna pe umăr, în semn de încurajare. Apoi, parcă amintindu-și ceva extrem de important îi spune asistentei prin ușa întredeschisă:

-Mâine îți iei zi liberă și facem numai chiuretaj. Așa și le spui.

Între timp, din biroul de vis-a-vis  iese o doctoriță drăguță, cu un machiaj sidefat strident. Mă analizează un pic apoi mă întreabă pe cine aștept. Îi zic că nu am programare și mă ridic de pe scaun. Îmi face semn cu mâna să rămân.

-Am întrebat așa, ca sa știu dacă nu sunt așteptată de pacienți. Stați. Odihniți-vă, îmi spune în timp ce privirea-i ageră caută într-o legătură de chei pe cea potrivită.

Am lăsat-o să se îndepărteze, apoi am urmat-o.

„Asta-i la noi la Moldova. Poți să mori înainte de a da ochii cu doctorii iștia”

„Asta-i la noi la Moldova”, spune printre gâfâieli un bărbat care înaintează spre următorul etaj ținându-se de balustrada din lemn. În timp ce urcă scările fără grabă, bărbatul explică cu jumătate de voce că programările la medic se fac „numai de formă”:

„Vii aici, bați drumul, cheltuiești bani pe bilet, umbli năuc prin oraș să găsești transport cu ce să ajungi până în capătu ista, încerci să fii la oră. Când nimerești în fața ușii, încă 50 de alde tine stau și așteaptă. Apoi asta-i treabă? Poți să mori înainte de a da ochii cu doctorii iștia”.

Parcă în confirmarea celor spuse de bărbat, alți doi pacienți discută în timp ce își așteaptă rândul la cabinet:

„Te programezi și totuna stai sub ușă. Eu sunt aici de la 8 dimineața”, spune pe un ton ridicat un bărbat ce își așteaptă rândul la ușa unui medic pulmonog.

O doamnă cu ochelari pe ochi îi explică resemnată că rândul stă pe loc pentru ca e ora mesei. „Medicul e și el om”.

Mai fac câțiva pași de-a lungul holului. Din stânga și din dreapta, tot felul de șoapte pe tot felul de teme. O doctoriță cu ochelari pe nas citește într-un catalog gros și strigă oamenii pe nume. Cel strigat, tresare de parcă ar fi fost luat prin surprindere, apoi își face curaj și se face nevăzut în spatele ușii.

Și totuși, bolnavii de cancer zâmbesc…

Cobor apoi scările fără grabă. În întâmpinare îmi vin alți și alți oameni, fiecare cu durerea și destinul său. Oameni care nu se gândeau vreodată că va veni o zi când viața va înceta să le mai fie o opțiune necondiționată. Boala i-a luat prin surprindere, dar nu a venit singură. A venit la braț cu lupta, cu dorința de învinge și cu încrederea că mai există o șansă. De asemenea, boala i-a provocat la un război deschis cu un sistem medical defect, care a lipsit de prea multe ori de la ședințele de chimioterapie. Chiar și așa, bolnavii de cancer zâmbesc. Sunt voci interioare care le spun că ar exista motive de tristețe, dar le ignoră pentru că știu că lupta pentru dreptul de a trăi nu o poate duce nimeni în locul lor…

Autor: Irina Harea Mardari, jurnalistă AGORA

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: