Secole la rând femeile ajungeau soții, doar dacă erau furate de cineva. Dr. în psihologie, Aurelia Balan ne explică ce reprezentau căsătoriile aranjate sau forțate și cum s-a ajuns la „furatul miresei”, dar și cât de traumatizant poate fi acest „obicei”.

Viitorii soți erau răpitori

Furatul fetelor era, în cele mai multe cazuri, o înțelegere între răpitori și fata care nu vrea să se mărite cu cine au decis părinții, sau între răpitori și alți membrii ai familiei care vor să o căsătorească pe fată împotriva voinței ei sau a părinților acesteia, foarte rare fiind cazurile în care fata era furată de un clan rival ca mod de răzbunare.

Pentru oamenii din alte generații, căsătoria aranjată era singura cale.

Dacă astăzi căsătoriile forțate sunt incluse în Codul Penal, cu doar 50 ani în urmă reprezentau o normalitate. Fetele erau educate să creadă că părinții știu mai bine ce este potrivit pentru ele, sperau că dragostea o să vină cu timpul și oricum, se gândeau ele, dragostea e o mică parte din căsătorie, nici măcar cea mai importantă.

De cele mai dese ori în familia fetei venea tatăl băiatului, inspecta potențiala mireasă și dacă era plăcută se discutau detaliile mariajului. Aici tradițiile erau diferite de la un spațiu geografic la altul – fie tânăra era imediat luată din casa părinților, fie se discutau detaliile zestrei și/sau recompensei, fie fata era „furată” de către viitorul soț.

Ritualul căsătoriei reprezinta un transfer al fetei de la tată către soț.

Aceasta pentru că, în societatea tradiţională, femeia nu are niciodată o existență individuală, fiind întotdeauna raportată la familie, respectiv la bărbatul care îndeplinește rolul de pater familial. Înainte de a se căsători, femeia este proprietatea tatălui. După căsătorie devine proprietatea soţului, iar după moartea acestuia, proprietatea fiului.

De aceea, întotdeauna existența și rolurile sociale și familiale ale femeii vor fi reglementate în funcție de singurele trei stadii în care existenţa ei este recunoscută: fiică, mamă şi soacră, iar o femeie care nu se circumscrie nici unuia dintre acestea nu există din punct de vedere social.

Odată căsătoriţi, cei doi tineri se stabilesc la familia mirelui, care reuneşte, în general, patru sau cinci generaţii: (stră)bunici, părinţi, fii/fiice, (stră)nepoţi, ce locuiesc sub acelaşi acoperiş, mănâncă mâncarea gătită la aceeaşi vatră, deţin proprietatea în comun şi participă la ritualurile religioase familiale împreună.( în fotografiile vechi, avem clar ilustrate tradițiile și obiceiurile comunitare)

Căsătoriile aranjate și furatul miresei

Dacă pentru bărbat nu apare nicio problemă, în schimb, proaspăta mireasă este pusă în faţa unui mediu total nou. Pentru început, ea va fi mai întâi noră şi apoi soţie. (Acest obicei mai este valabil și în zilele noastre în rândul multor caste din India).

Treptat, în secolul XX, acest gen de înțelegeri pierdeau teren, dar mai rămânea valabil „furatul miresei” propriu-zis. Bărbații necăsătoriți puteau și din stradă să ia fetele, să le ducă la ei acasă și peste noapte să le facă neveste.

Din acel moment tinerele știau că-și vor petrece restul vieții cu bărbatul pe care abia îl întâlnise. Desigur acest lucru nu era mereu primit cu bucurie în ambele familii, dar părinții nu puteau decât să se „împace cu gândul”.

Citește și: Furatul miresei este, de fapt, un obicei barbar. De ce totuși se mai practică

Însă treptat societatea s-a schimbat enorm. Chiar și căsătoriile aranjate s-au schimbat. Părinții aveau grijă fie ca copii să crească împreună de mici, să se obișnuiască unul cu altul și să-și asume de mici ideea că vor deveni soți, fie le făceau cunoștință copiilor adolescenți în speranța că se va forma un cuplu, oferindu-le puțin timp să se cunoască și să se placă înainte de a anunța logodna. Astfel căsătoria, înseamnă devotament față de o altă persoană. E despre a-ți păsa, a avea grija de cineva, despre datorie și sacrificiu. O căsătorie aranjată pleacă de la premiza că totul va fi permanent. Nu se bazează pe iubirea care într-o zi ar putea dispărea, ci e un contract ce trebuie respectat. Iar dacă o femeie e suficient de norocoasă, dragostea ar putea apărea pe parcurs.

Aspectul traumatizant

Căsătoria reprezintă un pas esențial și obligatoriu în viață, iar femeile se considerau insuficient de apte pentru a-și putea asuma răspunderea alegerii unui partener de viață și lăsau aceasta pe seama părinților, a comunității sau a celui care o va alege. Asta chiar dacă, la polul opus, în practică atunci când o femeie se căsătorește și pleacă de acasă, își lasă în urmă familia, bunurile, identitatea, și preia o nouă identitate. E o pierdere traumatizantă pentru ea. În familie, soţului i se cuvinea o supunere vecină cu devoţiunea, mai ales din partea soţiei. Cel mai bun lucru pe care soţia trebuie să-l facă este să caute să-l mulţumească manifestând supunere totală. Aceasta ar trebui să fie regula ei de viaţă.

Chiar dacă este diform, bătrân, infirm, violent; chiar dacă este coleric, depravat, imoral, beţiv, o soţie tot ar trebui să-l privească ca pe un zeu, ar trebui să-i acorde întreaga sa atenţie şi grijă, să nu-i ofere nici un motiv de neplăcere. Dacă soţul posteşte, şi ea trebuie să postească; dacă el este îndurerat, şi ea trebuie să fie la fel; dacă el este vesel, şi ea trebuie să fie veselă. Dacă el cântă, trebuie să îl asculte extaziată; dacă el dansează, trebuie să-l privească cu încântare; dacă el vorbeşte despre lucrurile pe care le-a învăţat, ea trebuie să-l asculte cu admiraţie. În prezenţa lui trebuie să fie veselă şi să nu dea semne de tristeţe sau nemulţumire, iar copii trebuie îndemnați de mamă să se comporte cam la fel în raport cu tatăl lor.

Bărbatul se bucura de acest respect pentru că el era cel care întreţinea familia. Munca şi câştigul banilor reprezintă activităţile specifice ale acestuia, sfera economică a familiei fiind administrată aproape exclusiv de el. În virtutea acestui statut al său, bărbatul trebuie să-şi exercite puterea prin disciplinarea femeilor şi copiilor din întreaga familie, căci el răspunde în faţa comunităţii pentru toate neorânduielile provocate de aceştia. Din moment ce întreţinerea unei familii este sarcina exclusivă a bărbatului, un bărbat care depindea de o femeie, ori care îşi asuma vreo activitate specific feminină era privit ca un bărbat nedeplin.

De oprobiul comunităţii va avea parte şi bărbatul care îi va permite femeii sale să muncească, fiind acuzat de nebărbăție, nerespectare a tradiţiei, incompență, lene şi lăcomie.

Astfel au fost distruse milioane de vieți de femei care, nu au avut în primul rând posibilitatea exercitării liberului arbitru.

Au acumulat traume profunde, au fost depersonalizate, excluse din societate dacă nu ucise în caz că ar fi încercat să se opună deciziilor privind viitorul partener de viață.

Epoca contemporană vine cu schimbări radicale în această direcție. De la religie până la normele de Stat și Drept, femeia ajunge să fie privită ca Om integru, să-și recapete importanța, să-și valorifice talentele, alegerile, sentimentele și emoțiile. Comunitățile sociale cu greu ajung să își recunoască crimele înfăptuite asupra femeilor secole la rând și, îi atribuie treptat femeii locul și rolul binemeritat.

Astăzi femeile învață că au dreptul la propriile dorințe, că au libertatea să iubească pe cine decid ele, că este inadmisibil ca cineva să le abuzeze atât fizic cât și moral, că responsabilitățile căsătoriei și a creșterii copiilor sunt egale pentru ambii parteneri.

Iar dacă femeia nu este respectată într-un mariaj, nu îi este respectat dreptul la integritatea personală, libera alegere și dezvoltare personală, nimeni nu o mai poate obliga să rămână în acea relație. Și da, astăzi femeile pot sta în casa părinților lor atât cât își doresc sau, pot alege să se stabilească singure într-o locuință, fără teama că peste noapte vor fi forțate să se căsătorească și să trăiască o viața cu cineva pentru care nu simte dragoste.

Ceea ce manifesta până mai ieri o normalitate, astăzi deja e o devianță, chiar delicvență!

Femeile de azi aleg să își asume decizii, nu să adune traume și răni sufletești!

Dr. în psihologie, Aurelia Balan.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: