– Hey, mă plouă… nimic drept răspuns…

– Hey, mă plouă!, iarăși, nicio reacție din partea mea.

– Heeeey, mă plouăăăă!!!!

Mi-a luat câteva secunde bune să realizez că Hey sunt eu, că „mă plouă” înseamnă că pe prietena mea o plouă și că de toate acestea eram vinovată eu. Cel mai greu a fost să fac legătura logică dintre cuvintele  „Hey”, „plouă” și persoana mea. De parcă ajunsesem într-un univers paralel, unde nu mai vorbeam română și, mai ales, nu o înțelegeam.

Și toate acestea pentru că văzusem un băiat drăguț și mă uitam, efectiv, cu gura deschisă la el, timp în care furasem unica umbrela disponibilă pe o ploaie tare frumoasă, (și tare puternică), ploi din acelea care plac sufletului pentru că spală tot răul din lume. Din păcate, a trebuit să-mi revin, să dau umbrela și să mergem. Și el a rămas. Probabil zâmbind în continuare, probabil acolo, și, probabil, că n-o să-l mai văd vreodată.

Cred că a fost un moment de răscruce în viața mea. Mie nu mi se întâmplă nimic de genul. Nu sunt tipul de om care să creadă în telenovele. Dar, cel puțin, a avut un rol crucial pentru mine: întâlnirea cu el a fost cea care m-a făcut să  înțeleg că sunt singură de aproximativ un an. Că am o problemă cu bărbații. Și că înainte de acele câteva luni cu cineva, fusesem singură tot vreun an, și tot așa. Eu stau solo ani, timp în care caut, caut… idee nu am ce, poate:

Inteligență, principii, om care să știe să mă aprecieze, om care să se poată face plăcut, multitasker, om cu viață plină, om care citește, om care vorbește frumos și știe să respire sentimente. Bărbat perfect.

Și între timp trec ani din viața mea. Nu vorbesc de luni sau zile, trec ani. Pentru mine nu contează felul în care arată, decât foarte puțin. Nu contează câți bani are sau din ce familie vine.

Cu toate astea, pur și simplu nu apare nimeni.

Aș schimba o bucată de creier pe o bucată de bărbat. Asta am afirmat când am văzut ultimul cuplu gen: ea foarte deșteaptă și el aproape cocalar.  Am înțeles, uitându-mă la fericirea lor, că prea multă analiză, prea multe liste cu plusuri și minusuri te fac solo pentru ani buni. Că trebuie să te mai lași dus de val, că oricât ai dori să-ți întâlnești idealul, viața nu oferă oameni ideali. Viața oferă doar oameni. Doar bărbați. Buni, răi, frumoși sau urâți, deștepți sau mai puțin deștepți.

E problema ta că nu alegi unul pentru tine. Anume creierul meu bagă bărbații în categorii: afemeiat, departe de a fi deștept, departe de a fi amuzant, enervant, fără principii și… lista poate continua la infinit. Am întâlnit mulți bărbați imperfecți în viața asta.

Ceea ce pot afirma, cu certitudine, este, că problema e în mine. Blochez pe oricine ar avea vreo intenție să se apropie, dacă acel oricine nu corespunde refrenului:

Inteligență, principii, om care să știe să mă aprecieze, om care să se poată face plăcut, multitasker, om cu viață plină, om care citește, om care vorbește frumos și știe să respire sentimente. Bărbat perfect.

Dragii mei, cei care nu-și pot nicidecum găsi pe cineva, mai dați naibii standardele. Trăiți clipa, alegeți pe cine n-ați fi ales niciodată și… bucurați-vă de acel om. S-ar putea ca inima voastră să știe mult mai bine decât creierul de ce are ea nevoie. Or, crezul meu rămâne nezdruncinat:

Inima are taine, pe care nicio rațiune nu le poate pătrunde.

Or, uh… maybe that whole love thing is just a grown-up version of Santa Claus; just a myth we’ve been fed since childhood. So, we keep buying magazines, joining clubs, and doing therapy and watching movies with hit pop songs played over love montages all in a pathetic attempt to explain why our love Santa keeps getting caught in the chimney. (Kate & Leopold)

Distribuie articolul: