Alexandra Tîrșu este absolventa Universității de Muzică din Viena și deține vioara Stradivarius din 1699, la care a cântat cea mai mare violonistă a sec. XX, Ida Haendel. Originară din Republica Moldova, Alexandra a fost premiată la cel mai mare concurs internațional de muzică clasică din Germania, în 2021, a ajuns laureata Concursului Internațional de Muzică din Seul în 2018 și a Concursului Internațional din Osaka în 2014. În prezent, Alexandra este stabilită în Elveția, dar revine de fiecare dată, cu drag, în Moldova.

În data de 22 decembrie, la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Alexandra Tîrșu va urca pe scenă alături de violoncelistul din Hong Kong, Alex Lau, și Orchestra de Muzică de Cameră  „Camerata Chișinău”, la tradiționalul concert de Crăciun. 

 Care e povestea ta cu vioara? Cum ai ajuns să alegi vioara? Poate e o tradiție din familie?

Eu m-am născut într-o familie de muzicieni. Tatăl meu a fost Artist al Poporului, a cântat în Orchestra „Lăutarii” timp de 30 de ani, dacă nu mai mult. Mama mea e violonistă. Evident că în așa împrejurări, destinul meu și al surorii mele a fost cumva decis. Acum trebuie să recunosc că în primii 8 ani de muzică, nu mi-a plăcut deloc vioara. A fost foarte greu pentru mine, pentru că nu prea iubeam instrumentul. Mie mai mult îmi plăcea pianul. La pian cânta sora mea mai mică, Lidia. Abia când am început să cânt muzică de cameră, adică în momentul în care am început să cânt împreună cu alți muzicieni, abia atunci am simțit gustul pentru muzică și pentru vioară, pentru modul de viață pe care îl duce un artist, cu toate minusurile și plusurile acestei profesii. Așa, cu timpul, am căpătat o pasiune mare pentru muzica de cameră. Mai apoi, deja și ca solistă am început să mă simt foarte bine. Respectiv, cred că am început să iubesc vioara abia pe la 15 ani.

Cum e să cânți la o vioară Stradivarius? E diferit față de o vioară simplă? Prin ce? De ce?

E chiar foarte diferit să cânt la o vioară Stradivarius. Pe lângă faptul că instrumentul sună foarte frumos, gingaș, și are foarte multe nuanțe, aceste viori (Stradivarius) au și o istorie foarte bogată în spate. Vioara la care cânt eu acum a fost produsă în anul 1699, deci are mai mult de 300 de ani și a fost cântată de mai multe legende ale muzicii clasice, una dintre ele fiind Ida Haendel – un simbol al muzicii clasice a sec. XX, care a părăsit lumea asta câțiva ani în urmă. Pentru mine e o deosebită plăcere și onoare, fiindcă și Janine Jansen, profesoara mea, a cântat și ea la această vioară. Deci nu doar vioara sună extraordinar de frumos, dar și faptul că are o așa poveste, te face să te simți cumva cu totul specială atunci când cânți la ea.

Cum e să revii de pe cele mai mari scene ale lumii în Moldova? Peste hotare ești mai renumită decât acasă. Asta te afectează în vreun fel?

Faptul că sunt mai renumită peste hotare cred că a afectat faptul că, după ce am plecat din Chișinău să învăț în Austria, iar apoi și în Elveția, s-a întâmplat așa că, timp de mulți ani, nu prea am mai venit pe acasă cu concerte, m-am concentrat să învăț, să studiez muzica. De când colaborez cu muzicienii din Moldova, de acum câțiva ani, abia atunci am ajuns să vin mai des pe acasă și chiar îmi doresc să am tot mai multe ocazii. Îmi place mult să cânt acasă, pentru oamenii noștri. Dacă mă afectează renumele în vreun fel? Eu zic că nu mă afectează deloc, fiindcă pentru mine cel mai important lucru e să aduc bucurie spectatorilor și să cânt bine. Iar dacă am un nume „mai mare” sau „mai mic”, chiar nu contează. Recunoașterea e o inspirație, dar și o responsabilitate mare pentru orice artist.

Ce le-ai spune tinerilor muzicieni din Moldova, care sunt indeciși privind viitorul lor muzical? Contează țara din care vii când urci pe marile scene ale lumii?

Le-aș spune nu doar tinerilor, dar și tuturor oamenilor noștri, în primul rând, că trebuie să fim mândri de cultura noastră, tradițiile, mâncarea, muzica tradițională. La noi aceste lucruri sunt unice, ceea ce ne face diferiți și creativi. Pentru orice artist e foarte important să ne inspirăm nu doar de la alți muzicieni. Natura, cultura, tradițiile noastre sunt și ele o sursă de inspirație. Eu zic să nu uităm să visăm și să ne stabilim scopuri mari în viață și să mergem spre ele. Doar așa, cu mult curaj, cu scopuri și cu dorință de a face ceva frumos, putem crește. Cultura e ceva ce ne „impinge”, ce aduce progresul. De aceea, aș avea un mesaj în special pentru tinerii noștri, cei care vor să creeze muzică, să picteze, să regizeze, să facă artă – e foarte important să ne urmăm visul și să nu renunțăm la el din motiv că altă profesie e mai bine plătită. Eu văd, simt că nivelul nostru de cultură în țară crește, puțin câte puțin, datorită colegilor noștri muzicieni care revin de la studii de peste hotare și care organizează festivaluri și concerte. Noi avem viitor, tinerii noștri și cultura noastră. Important e să nu ne fie frică de greutăți și să mergem tot înainte.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: