Nicholas are 20 de ani și visează să studieze administrație publică și să joace baschet la nivel universitar. Are planuri bine conturate pentru viitor, însă se confruntă cu un obstacol important: statul Republica Moldova nu îi recunoaște identitatea de gen.

 

În cadrul proiectului „Oameni printre oameni” de la TV8, Nicholas a povestit că, deși în viața de zi cu zi este perceput de toți cei din jur drept un băiat, actele sale oficiale încă reflectă genul atribuit la naștere, iar acest lucru îl împiedică să meargă mai departe – să se înscrie la facultate, să călătorească fără teamă și să fie tratat cu respect.

„Când oamenii mă văd pe stradă, văd un băiat. Nu mă diferențiez cu nimic de alte persoane de gen masculin. Și atunci, când statul nu îmi permite să am documente care corespund identității mele și felului în care arăt, se creează confuzie, prejudecăți, comentarii nepotrivite, hărțuire – inclusiv în legătură cu studiile universitare”, spune Nicholas.

Încă din clasele primare, Nicholas simțea că nu se conformează genului atribuit la naștere. Se juca cu jucării pentru băieți, voia să se poarte mai masculin, iar asta nu era un moft, ci o nevoie de a fi văzut așa cum se simțea cu adevărat.

„Uneori era din pur interes, alteori pur și simplu din dorința de a fi perceput ca ceilalți băieți”, a declarat Nicholas.

Totuși, mediul educațional nu i-a fost prieten, ba dimpotrivă, cele mai dificile experiențe nu au venit de la colegi, ci din partea profesorilor.

Profesorii aveau o atitudine jignitoare față de mine și refuzau să mi se adreseze corect. Făceau asta intenționat, ca să mă umilească. A trebuit să scriu o plângere împotriva unei profesoare. Nu am avut note mici, dar hărțuirea constantă mi-a afectat reușita. Și mie chiar îmi plăcea să învăț”, povestește Nicholas.

La 16 ani și jumătate, Nicholas a început terapia hormonală, moment pe care îl descrie ca fiind unul dintre cele mai fericite din viața lui.

„Atunci am simțit că pot, în sfârșit, să fiu în exterior cine sunt și în interior. A fost momentul în care am început să mă simt conectat cu ce fac în viață și am redescoperit dorința de a trăi”, spune tânărul.

Nicholas spune că, pentru el, tranziția nu a fost o decizie de moment, ci o nevoie vitală: „Dacă aș fi fost nevoit să rămân cu aspectul pe care îl aveam din cauza pubertății, aș fi preferat să nu exist deloc. Tranziția m-a salvat”.

Cu toate acestea, schimbarea documentelor rămâne imposibilă în R. Moldova pentru majoritatea persoanelor transgender. Deși Nicholas a început procesul legal încă de la finalul clasei a 12-a, dosarul său a fost respins după doi ani de așteptare.

„Am fost dezamăgit. Judecătorul m-a văzut, știa cine sunt și totuși a decis să nu-mi dea câștig. Nu știu ce altă dovadă ar trebui să aduc”, zice el.

Într-o călătorie recentă, la trecerea prin vama moldovenească, Nicholas a fost reținut mai mult timp.

„Doamna de la ghișeu nu putea înțelege de ce pașaportul românesc prezentat nu corespundea cu aspectul meu fizic. M-a întrebat dacă „am schimbat sexul”, iar abia după ce a văzut o fotografie cu buletinul moldovenesc, a acceptat să mă lase să trec. Dacă aș avea actele în concordanță cu cine sunt, mi-aș putea trăi viața mai liniștit”, subliniază Nicholas.

Tânărul visează să studieze administrație publică și să contribuie la o societate în care oricine, fie că trăiește la sat, fie la oraș, să aibă un trai decent. Vrea să joace baschet la nivel universitar și să nu mai fie nevoit să explice constant cine este.

Nicholas este susținut de tatăl său și de bunica lui, sprijinul care l-a ajutat să meargă mai departe, dar lupta nu este doar personală, ci și socială: „Oamenii spun că nu trebuie să ne afișăm, dar în același timp mă obligă să am documente care mă pun în situația de a face mereu un coming out forțat”.

În ciuda tuturor dificultăților, Nicholas continuă să spere.

„Tot ce cer este un minim respect – să-mi fie folosit numele cu care mă prezint și pronumele masculin. Cel mai dureros lucru e când oamenii te văd ca o ideologie, nu ca pe un om care vrea doar să trăiască”, explică Nicholas.

Tânărul vorbește și despre ipocrizia celor care folosesc religia ca instrument de excludere.

„Aș vrea să ajungem în punctul în care oamenii care se identifică drept creștini ortodocși să nu mai folosească ura și Biblia pentru a spune „voi nu trăiți cum trebuie”, ci, dimpotrivă, să spună: „Poate nu te înțeleg, dar ești un om apropiat. Ești om, ca și mine””, conchide Nicholas.

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: