Astăzi se împlinesc 105 ani de la ziua în care Sfatul Țării, organul legislativ al Basarabiei a votat cu majoritate covârșitoare Unirea cu patria mamă, România. Astfel, Basarabia, provincia românească dintre Prut și Nistru a fost prima regiune care s-a unit cu România.

Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească la sfârșitul anului 1917, proclamându-și întâi autonomia în cadrul Republicii Ruse. Apoi, după Revoluția din Octombrie, independența față de Rusia bolșevică. După câteva luni, la unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie.

Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România. Declarația Sfatului Țării menționând că: “Republica Democratică Moldovenească(Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria. Ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor. De azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA”. Declarația de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea și totdeauna!”.

Declarația Unirii a fost semnată de președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț, de Pantelimon Halippa, vicepreședinte al Sfatului, și Ion Buzdugan, secretar.

Condițiile puse de majoritatea românească din Basarabia au fost:

  1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, urmând să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
  6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
  10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.


Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii. 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți (lista și opțiunile la votare). La voturile deputaților Blocului Moldovenesc, facțiune majoritară și pro-română, s-au adăugat cinci membri ai Fracțiunii Țărănești, în frunte cu Vasile Bârcă, și reprezentantul comunității poloneze, deputatul Felix Dudkevici. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

Unirea Basarabiei a fost rod a unui proces de negociere între reprezentanții Sfatului Țării și a intelectualității române din Basarabia. Guvernul condus de către Alexandru Marghiloman, fiind un proces influențat de către propaganda dusă de ardelenii care doreau și luptau pentru unirea Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului – a Transilvaniei cu România.

Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.

Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea: “Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România”, părţile contractante recunoşteau “suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”.

La scurt timp după unire, din păcate, a început disputa: cine a făcut unirea și mai ales unde – la Chișinău, la Iași sau la București. A cui a fost rolul hotărâtor: al președintelui Consiliului de Miniștrii – Al. Marghiloman, al lui Constantin Stere, al Armatei române chemată pentru a stabiliza țara sau a românilor de la Chișinău – Ion Inculeț, Pantelimon Halipa, Daniel Ciugureanu, Gherman Pântea, Onisifor Ghibu etc.

Adversarii Unirii au susținut timp de decenii, printr-o întreagă producție istoriografică, că Unirea s-a făcut la București și Iași și a fost impusă cu ajutorul Armatei române la Chișinău. Partizanii unirii au scris și susținut că Unirea a fost rod al voinței românilor din Basarabia.

Unirea a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic, care urmărea punerea în aplicare a pactului Ribbentrop-Molotov a fost adresat României, cerând cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, peste Prut.

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: