Scrisoarea de Paști de astăzi vine tocmai din Chicago de la talentata fotografă Valeria Negru. A plecat în SUA pentru că simțea că trebuie să se regăsească, iar acolo face ce făcea și aici, cu multă pasiune – fotografie. Valeria ne-a povestit cum s-a adaptat într-un loc de la capătul lumii, așa cum spune mama ei, și cum este să trăiești în fiecare minut cu sentimentul de dor. 

Acum doi ani de zile o stare de pierdere a propriei identități m-a făcut să vreau o schimbare radicală.

Așa mi-am provocat sinele să trăiască un an de zile pe una din insulele de la capătul pământului (cum zicea mămica): Islamorada, Florida (vezi pe hartă). Nu a fost ușor cu siguranță să mă adaptez cu comunitatea și oaspeții zilnici (mă refer în mare parte la șopârlele de toate dimensiunile și un număr aidoma a furnicilor de-acasă) sau lipsa traficului orășenesc, a magazinelor și mall-urilor (mergeam cu autobusul o oră și ceva pe un pod pe mijloc de ocean doar ca să ajung, spre exemplu, în Miami – două lumi total diferite.)

Dar cu toate acestea, la un moment dat am realizat că acomodarea s-a transformat într-o stare de confort. Plimbarea de dimineață de pe malul oceanului sau orele în șir petrecute cu mine însumi pe un sezlog meditând, citind, etc.  au ajuns să mă obosească (cât de banal nu ar suna), iar creativitatea mea scădea, așa am realizat că multiplele idei din mintea mea au nevoie de un alt anturaj.

Deci, în vară va fi un an de când fotograful din mine se bucură de capitala arhitecturală, culturală a „Midwest”-ului american- Chicago, ne-a povestit Valeria.

Adaptarea aici? Ah, nu a fost ușoară deloc, dar mulțumită unor prieteni minunați, care m-au încurajat și susținut, familiei și propriilor aspirații și scopuri, azi mă simt „acasă” aici. Da, poate e prea mult spus, dar cert e că acest oraș acum are un loc prea special în viață mea, m-a învățat multe și continuă să o facă.

Pe insulă nicio sărbătoare nu era așa cum o definim noi.

Acolo, fiecare zi e ca o sărbătoare prin modul de viață a oamenilor. Paștele? Am lucrat. Fotografiam marea celebrare a celor 15 ani ale unei tinere din Miami, iar în minutele libere mai verificam mesajele cu fotografii cu ou, cozonac trimise de cei de acasă. A două zi, însă, am recuperat: am încondeiat câteva ouă cu tricolorul nostru drag și am savurat o cină simbolică.

Anul acesta eram sigură  va fi altfel, așa cum comunitatea de moldoveni aici e mare și frumoasă, iar sărbătorile se trăiesc cu intensitate, dar nu a fost  fie decât virtual, din păcate, din cauza covid-19.

Dar chiar și așa, tradițiile nimeni nu le poate anula. Deci ouăle roșii și câteva bucate tradiționale nu puteau lipsi nici de pe masa din „izolare”. Ba mai mult, o zi întreagă am cutreierat magazinele din preajmă pentru a găsi drojdie, fiind tentată să coc prima pască din viață mea, dar a două zi am primit în dar un cozonac, așa că mi-am promis să coc la anul deja.

Da, a fost un Paște cu totul deosebit, dar și destul de trist.

Cel mai complicat mi-a fost moral să îi văd pe părinți singuri la masa mare, unde în alți ani eram toată familia. Mămica a aranjat tacâmurile pentru noi toți, copiii, nepoții, ca pe timpuri, dar nu eram decât online și sufletește alături, ciocnind oul roșu cu ecranul… Cu toate acestea, mă bucură gradul de conștientizare și resposabilitate a părinților, care activează în domeniul medical, iar vizitarea rudelor a fost amânată până după terminarea carantinei. Tare sper că și alții au făcut la fel…

Dorul? – L-am acceptat ca parte din provocările vieții, ce ne sunt date să le trăim.

Cu el  trezesc, cu el îmi beau apa cu lămâie în fiecare dimineață, cu el  plimb, cu el  culc, cu el visez.  Am învățat  trăiesc cu el. Tot el  inspiră știi. Spre exemplu datorită lui am creat proiectul foto-jurnalistic „În Ia moldovenească, oriunde ești acasă”.

Nu e deloc ușor să fii la o distanță atât de mare de tot ce înseamnă ACASĂ, de oamenii tăi, dar multe întâmplări din viață mea m-au făcut să înțeleg, că de fapt, sacrificiile ne definesc, ne fac mai puternici, or, ne ajută să găsim calea succesului/împlinirii de sine. „Mi-e foarte dor” e puțin spus. Și da, voi reveni, dar până atunci simt că trebuie să fiu acolo unde Dumnezeu vrea să fiu, să creez, să lupt, să-mi las amprenta frumos și pe acest continent, povestește Valeria.

Nimic nu e întâmplător, nici pandemia ce o trăim. Nu în zadar am fost puși față în față cu izolarea de cei dragi, de oameni, de tot. Nu în zadar și mortalitatea a crescut dramatic. Nu în zadar coincide perioada și cu sfintele sărbători de Paști.

Poate e un semn? Un semn că e timpul să ne întoarcem cu fața către Dumnezeu, să credem și să sperăm mai mult ca niciodată? Poate e timpul să fim mai buni, să iubim mai mult, poate e timpul să „inviem” și noi, să revenim la adevăratele valori, or, e destul de ușor de conștientizat la moment cât de ușor e să trăim fără mall-uri și lucruri care ni se păreau indispensabile și cât de greu e să nu ne putem îmbrățișa aproapele…

De Paști, nu vreau decât un singur lucru să vă urez: Multă lumină. Lumina, care să ne lumineze mințile noastre, a tuturor, pentru a putea conștientiza valoarea vieții ce o trăim. Aveți grijă de voi și de oamenii dragi vouă. Spuneți-le azi cât de mult îi iubiți, mâine ar putea fi târziu. Hristos a Înviat, a încheiat Valeria. 

*Fotografiile din articol sunt realizate de Valeria Negru.

Distribuie articolul: