Este un coșmar adevărat pentru părinte să realizeze că propriul copil nu este acasă, că a evadat! Orice copil poate fugi într-un moment anumit atunci când circumstanțele sunt favorizante. Și asta ne face pe noi, adulții, neputincioși și extrem de sensibili. Am discutat aspectele acestui fenomen cu psihologa Rodica Rudei, care a venit și cu niște recomandări pentru părinți, tutori sau apropiații copiilor care pot recurge la asemenea fapte.

Citește și: Poliția, alertată de 307 ori în 4 luni, din cauza dispariției copiilor. Motivele pentru care minorii pleacă de acasă

De ce copii fug de acasă?

„Fuga de acasă este o acțiune simplu de realizat pentru care este nevoie de trei lucruri: abilitate, disponibilitate și oportunitate. Copiii au ocazia și abilitatea de a fugi în fiecare zi, dar cu adevărat necesar este motivul de a o face. Acest motiv se poate dezvolta din mai multe premise.

  • Ar putea fi o situație stresantă în care se află copilul, teama de consecințele pentru ceea ce a făcut, o formă de luptă pentru putere, de a nu dori să meargă la școală sau de o problemă de abuz de substanțe.
  • Un alt factor este acela că, de multe ori, copiii idealizează fuga și dezvoltă o viziune romantică asupra vieții pe străzi. În realitate, este groaznic: îți este frig, îți este foame și este periculos, dar adolescenții o văd adesea ca o aventură sau cheia libertății, unde „nimeni nu îmi va spune ce să fac”.

Un copil cu anxietate/neliniște, poate avea afectată negativ capacitatea de a dezvolta relații de prietenie, performanța școlară, implicarea în oportunități de dezvoltare, școlare sau extra-școlare, nivelul de autonomie în activitățile de zi cu zi, coeziunea în cadrul familiei, stima de sine și în general satisfacția cu privire la viața sa. Ei se remarcă printr-un tipar specific de evaluare a mediului înconjurător printr-un set de comportamente disfuncționale prin care fie se pregătesc excesiv pentru situația amenințătoare, fie o evită cu totul, refuzând să se confrunte cu ea.

Rodica Rudei, psihologă

Pe lângă frică sau furie, sentimentele de eșec pot determina copiii să plece de acasă. Unii copii fug pentru că este mai ușor să trăiască singuri decât să locuiască într-o casă unde sunt criticați. Din păcate, copiii cu probleme de gestionare a comportamentului sau cu dificultăți de învățare obosesc adesea din cauza că nu reușesc să satisfacă așteptările; le este mai ușor să evadeze decât să rezolve problema. Adesea, ei nu știu că problemele cu care se confruntă pot fi soluționate folosind alte strategii.

Principalul motiv pentru care copiii fug, este faptul că adolescenții nu au abilități învățate de rezolvare a problemelor.

Fuga este o soluție; este un produs al gândirii alb-negru. Copiii fug pentru că nu vor să înfrunte ceva și asta include refuzul emoțiilor greu de gestionat. Și decizia de a pleca de acasă – lăsând acolo tot ce îl suprasolicită/deranjează – creează impresia că rezolvă problemele imediate și urgente. Cred că este foarte important să distingem între copiii care fug de acasă rareori sau episodic  și cei care o fac în mod cronic. Motivele care stau la baza acțiunilor sunt cu totul diferite și este esențial să cunoaștem care sunt acestea.

Atunci când copilul fuge de acasă după ce s-a întâmplat ceva urât, aceasta poate fi interpretat ca o reacție de răspuns, un episod. Nu este un model consecvent și repetat ca strategie de rezolvare a problemelor. De asemenea, nu este ceva ce folosesc pentru a câștiga putere. Mai degrabă, prin acest comportament încearcă să evite unele consecințe neplăcute, umilințe sau jenă. Sunt cunoscute experiențe în care copiii fugeau de acasă pentru că au probleme cu semenii de la școală sau pentru că au luat note negative, sau pentru că domnițele au rămas însărcinate și le era frică de dezaprobarea părinților lor.

Copiii care folosesc constant fuga de acasă pentru a câștiga putere în familie au o problemă cronică.

De fapt, este doar o altă formă de luptă pentru putere, manipulare sau acțiune. Ei își pot amenința părinții spunând: „Dacă mă forțezi să fac asta, voi fugi!”. Ei știu că părinții își fac griji și pentru mulți din ei, aceasta este una dintre cele mai mari temeri. Unii părinți se pot angaja în negocieri excesive cu copiii lor atunci când nu ar trebui, dar o fac pentru că le este frică să nu-i piardă. Trebuie să înțelegem că ei folosesc amenințarea cu fuga pentru obținerea puterii. Acest lucru nu numai că îi împuternicește pe ei înșiși, dar dobândesc putere și asupra părinților și celorlalți membri de familie. Când un părinte cedează la această amenințare, copilul începe să-l manipuleze pentru „a-l instrui” după placul său. De exemplu, un părinte în această situație va învăța să nu mai folosească pedeapsa de a trimite copilul în camera lui dacă acesta amenință că va fugi. Este foarte important să înțelegem: copiii care amenință cronic că vor fugi de acasă, nu fug pentru a rezolva o problemă. Ei fug, deoarece aceasta este principala lor abilitate de rezolvare a problemelor. Astfel, încearcă să evite orice tip de responsabilitate”, explică Rodica Rudei.

Care sunt semnele de avertizare?

„Din păcate, nu există semne evidente care să indice că urmează să fugă de acasă copilul. Cu siguranță, puteți căuta comportamente discrete, care ascund ceva (acumularea de bani și lucruri de valoare care dispar în jurul casei). Dacă observați aceasta, nu închideți ochii, ci aveți încredere în instinctul vostru și pregătiți-vă pentru un dialog constructiv.

Cel mai important lucru pe care îl puteți face este să învățați copiii cum să-și rezolve problemele.

  • Întrebați-i: „Ce poți face diferit în legătură cu această problemă? Care sunt câteva modalități prin care putem face față acestei probleme?”
  • Abordați întotdeauna situația ca o problemă care trebuie rezolvată și oferiți încurajări copilului atunci când este capabil să o facă cu succes.
  • Asigurați-vă că spuneți lucruri de genul: „Mi-a plăcut modul în care ai rezolvat această problemă. Chiar dacă profesorul s-a supărat, tu, totuși, ai cerut scuze. Ai avut nevoie de curaj. Și acum el are o părere mai bună despre tine. Sunt foarte mândru de tine.”
  • Arătați aprecierea prin cuvinte de laudă și prin îmbrățișări atunci când copilul reușește.

Conectați-vă cu proprii copii

Toți părinții ar trebui să aibă un sistem în care să se conecteze frecvent cu copiii. Doar opriți-vă și întrebați: „Cum te simți? Cu ce ​​pot să te ajut?” Puteți spune asta de două sau trei ori într-o zi. În acest fel, satisfaceți nevoia copilului de a fi important și sporiți încrederea. Aceasta este o abilitate pe care părinții o pot construi, adică învăța, pentru că nu toți o dobândesc genetic, cu părere de rău”, mai menționează psihologa.

Cum să răspundem amenințărilor?

„Când copilul dvs amenință că va fugi de acasă, cred că ar trebui să răspundeți:

  1. „Fuga nu va rezolva problemele tale. Va trebui să îți asumi responsabilitatea pentru acest lucru. Și, apropo, chiar dacă fugi, oricum te vei confrunta cu această problemă când vei reveni acasă.”
  2. Și apoi spuneți-i care sunt soluțiile posibile: „Acestea sunt regulile familiei și învățarea de a le respecta te vor ajuta în găsirea soluțiilor, iar fuga de acasă nu le rezolvă.”
  3. Părinții pot să ofere și avertizări, adică preîntâmpinări: „Ascultă, dacă fugi, nu te pot opri, dar este periculos afară. Nu voi putea să te protejez. Deci, nu numai că nu îți vei rezolva problemele, ci te vei pune și tu în pericol. Copiilor li se întâmplă lucruri rele și acesta este riscul pe care îți asumi. Nu cred că merită!”
  4. Este eficient să luați toți o pauză după care să reveniți la discuție. Aceasta va asigura un dialog echilibrat. La un moment dat, copiii vor renunța la amenințări că vor fugi de acasă și se vor convinge că părinții lor sunt mereu disponibili să-i asculte și să-i ajute.

Aproape întotdeauna, în preajma unui copil cu anxietate vom descoperi rapid un adult semnificativ (părinte, bunic etc.) care se confruntă cu dificultăți similare. De aceea, vă rog să țineți minte, copiii fug de problemele cărora nu le pot face față.

Să încurajăm, încă din primii ani, autonomia copiilor; a face lucruri singur, în funcție, firește, de etapa de dezvoltare a copilului, îl învață pe acesta că poate, că se descurcă, că are soluții și rezolvă probleme, cu impact puternic pozitiv asupra stimei de sine și autoeficacității personale; copiii autonomi nu se blochează, nici nu fug din fața provocărilor, ci caută activ soluții sau ajutor.

Cum să îi ajutăm?

Punctând progresul și efortul, nu rezultatul. Evidențiind reușita, nu greșeala. Căutând, în situații de eșec, soluții și resurse suplimentare, nu vinovați. Acceptând faptul că, dincolo de resurse și atuuri, toți copiii vor avea niște limite, ceea ce nu înseamnă că ceva este în neregulă cu ei. Iubindu-i oricum ar fi, doar pentru că sunt și au intrat în viața noastră. Nefăcând un secret din asta”, a mai adăugat Rodica Rudei, psihologă.

Poze simbol